În multe țări europene, politicile privind regimul și circulația drogurilor se concentrează pe patru direcții principale: limitarea traficului, descurajarea consumului, abordarea terapeutică a adicției și reducerea riscurilor sociale asociate consumului. România, considerată mult timp doar o țară de tranzit, a devenit, cel puțin de un deceniu, o destinație pentru droguri. Și continuă aceeași politică – chipurile, preventivă – de criminalizare a consumatorilor. Fără nici un rezultat vizibil la nivel de societate, altul decît condamnarea unor bieți utilizatori, adesea foarte tineri, care nu prezintă un pericol social. Și cu efectul – acesta, periculos și durabil – de stigmatizare a consumatorilor care sînt, de multe ori, victime ale traficului.
Cercetări recente indică faptul că în marile orașe românești consumul de droguri este la nivelul celui din metropolele europene – cu o preferință notabilă pentru drogurile de sinteză, mai ieftine și mai ușor de produs din componente care nu sînt interzise explicit. În ultimii ani, autoritățile au observat o creștere a consumului de droguri în special în rîndul tinerilor, canabisul, cocaina, ecstasy și metamfetamina fiind cele mai consumate. În ciuda legilor care interzic posesia, producția și traficul de droguri, aplicarea acestora rămîne o provocare grea pentru autorități: resursele insuficiente și corupția complică eforturile de combatere a traficului și distribuției de droguri. Strategia de a urmări țintele facile funcționează ca un soi de alibi pentru pasivitatea manifestată față de traficanții periculoși. Iar serviciile de tratament și prevenție sînt subfinanțate și subdimensionate în raport cu nevoile. Imposibil, în aceste condiții, să adresezi problema dependenței de droguri în mod coerent la nivel național! Educația și prevenția în școli sînt esențiale pentru a reduce numărul de noi consumatori. Autoritățile par însă incapabile să controleze acest fenomen. Numărul cazurilor severe de dependență și problemele sociale generate sînt în continuă creștere. Legislația rămîne însă depășită și nu reușește să se adapteze din mers la noile realități.
După tutun și alcool, canabisul este cea de-a treia substanță psihoactivă cea mai utilizată la nivel mondial. Politicile costisitoare și ineficiente de interdicție sînt, în multe locuri, tot mai contestate. Numeroase state occidentale au început să-și revizuiască legislația în sensul relaxării sancțiunilor aplicate consumatorilor. Unele țări, precum Canada, au ales să legalizeze nu doar consumul, ci și producția și comerțul. Acolo, legislația prohibitivă a reușit doar în mică măsură să stăvilească consumul, autoritățile estimînd că aproximativ 15% din populație a recurs cel puțin o dată pe an la canabis obținut pe căi ilicite. Aceasta era premisa de la care guvernul lui Justin Trudeau a început, în 2018, procesul de reformă a legislației. Justificarea măsurii poate fi contra-intuitivă, dar e pragmatică: legalizarea canabisului este necesară pentru a promova sănătatea publică, căci permite eradicarea traficului ilicit, controlul calității produselor și ajustarea programelor de prevenție în raport cu nevoile.
Olanda e considerată o țară deschisă în ceea ce privește consumul de canabis, deși cultivarea, comercializarea și deținerea de droguri sînt ilegale. Vînzarea și consumul plantelor sînt doar „tolerate“ în celebrele coffee shops, iar posesia a pînă la 5 g de canabis este dezincriminată. Nici în Spania, consumul personal de canabis nu mai reprezintă o faptă penală. Reglementările tind să varieze de la o municipalitate la alta, dar, în orice caz, măsurile luate împotriva consumatorilor „mici“ rămîn sporadice. Această abordare a adus, printre altele, o destigmatizare a consumului, ceea ce înseamnă că dependenții nu se mai tem acum să se adreseze medicilor sau autorităților pentru a cere ajutor. În Belgia, din 2003, deținerea unei cantități de pînă la 3 g de canabis sau cultivarea unei plante de către persoane majore sînt fapte tolerate de autorități. Malta și Luxemburg au dezincriminat utilizarea recreativă a canabisului în 2021 și, respectiv, 2023. Iar, chiar începînd cu luna aprilie a acestui an, Germania a dezincrimitat posesia (pînă la 5 g) și cultivarea (în folos propriu, pînă la 3 plante) de canabis. În Berlin, posesia de cantități mici și consumul erau oricum tolerate de multă vreme.
În România, care interzice consumul de droguri, dar permite așa-numitele „etnobotanice“, considerate de specialiști mult mai periculoase, dezbaterea despre legalizare e în continuare tabu. Oamenii politici n-au înțeles că legalizarea nu înseamnă liberalizare totală. Dimpotrivă: eliminînd traficul ilicit și aducînd transparență pe „piață“, legalizarea aduce ordinea pe care interdicția n-a reușit niciodată s-o stabilească. Și exact de aici ar trebui să pornească demersurile! Recursul la Codul Penal pentru ceva ce ține, pînă la urmă, de politica de sănătate e nu doar contraproductiv, ci și inuman. De vreme ce dependența de droguri este o boală și consumul de droguri poate produce suferință, statul ar trebui să ajute bolnavii să se însănătoșească sau cel puțin să le aline suferințele, nu să-i urmărească penal. Și, bineînțeles, să prevină consumul în rîndul categoriilor celor mai vulnerabile.
Într-un super-an electoral, e puțin probabil ca aleșii noștri să abordeze frontal chestiunea. Decît, poate, în sens invers – adică instrumentalizînd tocmai chestiunea sănătății publice pentru a se delimita, iresponsabil și populist, de cei care, eventual, ar avea curajul nesăbuit să propună așa ceva."
["post_title"]=>
string(28) "În chestiunea drogurilor…"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(24) "in-chestiunea-drogurilor"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 14:37:43"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 11:37:43"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240864"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[1]=>
object(WP_Post)#36604 (24) {
["ID"]=>
int(240878)
["post_author"]=>
string(2) "13"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-22 16:44:28"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-22 13:44:28"
["post_content"]=>
string(7125) "La ora la care încercăm cîteva comentarii pe marginea conflictului dintre Iran și Israel nu știm dacă răspunsul – „ferm și energic” – al Statului evreu la atacul nocturn multilateral dezvoltat din 11 aprilie a avut loc sau nu. Ipoteze și analize de tot felul sînt aruncate pe piața media, cumva în exces. Pe lîngă puzderia de generali și ofițeri de rang înalt din toate părțile care tot dau cu presupusa lor competență, sîntem asaltați de numeroși comentatori, mai mult sau mai puțin avizați, jurnaliști sau prezentatori de televiziune, care ne invadează memoria cu te miri ce grozăvii. Se avansează și teorii fistichii, preluate pe nemestecate din propaganda iraniană, pe care o sumedenie – nu dăm nume – de așa-ziși experți români în chestiuni orientale le livrează unui public și așa zăpăcit de fluxurile de știri. Deci. Luate la rece și la concret, faptele rămîn fapte. O operațiune specială (presupus) israeliană – neasumată de statul înființat în 1948 de Ben Gurion – a lichidat mai mulți ofițeri de rang înalt iranieni aflați în consulatul din Damasc. Există și în limba română o sumedenie de studii detaliate despre acest tip de operațiuni. Doi dintre responsabilii iranieni au fost acuzați de crime de război. Aici, Mossadul și liderii israelieni nu ezită să facă dreptate. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Poveste veche în Orient. La acțiunea de la Damasc – care oricum venea pe fondul conflictului deschis în Gaza, nici azi nu știm bine cum a fost posibil ca 1.300 de cetățeni să fie uciși în mod barbar, în nici 24 de ore și în condiții nu în întregime elucidate –, oficialitățile de la Teheran au mîrîit în stil propriu și au promis represalii. Revanșa mult clamată – care a dorit să satisfacă un anume cod al onoarei din lumea arabo-musulmană – a fost anihilată prin efortul conjugat al IDF (Israel Defence Army), într-o strînsă colaborare cu forțele armate și serviciile de intelligence americane, britanice, franceze și, nota bene, iordaniene și saudite – țări arabe din zonă. Din cele peste 300 de drone și rachete de mai multe feluri și calibre care au fost lansate de pe teritoriul Iranului – pentru prima dată!, 98% (aici cifrele diferă, dar nu spectaculos) au fost doborîte de noua alianță ad-hoc constituită să apere Israelul. Ceea ce în sine este o uriașă victorie. Doar o fetiță de zece ani, dintr-un sat de beduini din zona Arad, a fost rănită grav și este acum pe mîna medicilor. Pierderi umane minime – trei duzini de răniți ușor –, ca și cele materiale, nesemnificative la amploarea atacului eșuat, ceea ce în fond e foarte bine. În acest timp, cabinetul de război de la Tel Aviv – care a adus solidaritate între guvern și opoziție în jurul unui premier care este un adversar de decenii al Iranului – a decis ca Israelul să răspundă militar la acest atac militar. Cum? Cînd? În ce condiții, în ce proporție, la ce scară și ce obiective vor fi vizate urmează ca experții Tzahal-ului (armata Israelului) să decidă. Dar vor anunța partenerii americani ce și cum vor decide. SUA și ceilalți aliați sugerează Israelului reținere și îndeamnă să nu se escaladeze războiul care și așa continuă în Gaza. Nimeni nu vrea război – mondial cu atît mai puțin. Și atunci? O soluție de pace, negociată. Cum, cine cu cine? Soluția celor două state – de mult și de multe ori avansată – nu este agreată nici de Israel, nici de partea palestiniană. Dar cel mai înverșunat adversar este Iranul. Putere regională, cu o autocrație religioasă la putere din 1979, după ce fostul șah încercase o modernizare și occidentalizare a unei țări cu mari resurse în hidrocarburi. Dar ce fel de tratat să semnezi, cînd paroxismul urii unui islam ieșit din matcă ajunge la cote maxime? Știind bine că Iranul nu recunoaște Israelul ca stat și vrea musai ca el să dispară de pe harta lumii. Este de înțeles atitudinea lui Bibi Netanyahu, actualul prim-ministru și lider politic, ce provine dintr-o familie care a luptat cu automatul la șold pentru apărarea Eretz Israelului, iar fratele mezin a murit într-o operațiune specială de pe aeroportul Entebbe, Uganda, cînd au fost eliberați peste o sută de ostatici luați de teroriști arabi. Violența și moartea au devenit fapte de zi cu zi într-un Orient și așa sfîșiat, în secolul al XX-lea, de numeroasele crime în masă. Să ne aducem aminte, doar pentru o clipă, și de genocidul armean din 1915-1918, cînd peste un milion de femei, copii și bătrîni au fost exterminați de autoritățile otomane într-un lung drum al morții spre Raqqa și Deir ez-Zor, în deșertul sirian. Se uită, se șterge cu buretele, se negociază azi orice. Faptele rămîn consemnate în arhive, cărți, studii dintre cele bine documentate. Îi pasă cuiva?
Ce să spunem... Că este loc pentru toți în lumea de azi. Găsim și democrație, și autocrație, și regimuri civile și militare, și forme stranii cum sînt în Liban sau în Siria, un stat eșuat unde nu e limpede cine pe cine domină și impune o lege sau alta. Forme de guvernămînt hibride au proliferat mai ales și prin Africa, cu rezultate economico-sociale dezastruoase. Sigur că regulile bunei purtări politice nu admit astfel de formulări directe. Sigur că, în lumea de astăzi, ar fi loc și sînt admise toate opțiunile religioase. Sigur că omenirea în întregul ei a făcut mulți pași înainte, în ultimele două secole, pentru a defini ceea ce numim azi, generic, democrație, dar tot în acest răstimp, prin două războaie mondiale și un Holocaust, am dat peste cap tot ceea ce cîștigasem în materie de drepturile omului, egalitate de toate felurile și frumoasele formulări din Carta Națiunilor Unite. Și totuși. Ba ne înțelegem unii cu alții și găsim formule de coabitare, ba se strică jucăria și ne luăm la harță, de nu mai rămîn piatră peste piatră și om lîngă om. De doi ani, e jale mare în Ucraina. De mult mai puține zile a izbucnit conflictul dintre Israel și Iran. Hodoronc-tronc, Iranul a atacat aerian Israelul cu o ploaie de drone, rachete și alte drăcovenii balistice. Sperăm să se găsească o soluție negociată. E posibil și cînd nimic nu se întrevede la orizont. Surîdea hîtru, cu decenii în urmă, un umorist de talia lui Mircea Crișan: „Dă, Doamne, un Mirage* să fie Pace!”.
Articol preluat de la Veridica.ro
Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice.
Diana Șanava este absolventă a Facultății de Jurnalism, Universitatea de Stat din Tbilisi. Din 2019 lucrează la publicația georgiană de limbă rusă Sova. Colaborează ca freelancer cu publicaţia Meduza.
" ["post_title"]=> string(47) "Se pregătește Georgia să-și dea un autogol?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "se-pregateste-georgia-sa-si-dea-un-autogol" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-26 14:37:11" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-26 11:37:11" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240876" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#36602 (24) { ["ID"]=> int(240895) ["post_author"]=> string(4) "1835" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-23 13:59:22" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-23 10:59:22" ["post_content"]=> string(15420) "[caption id="attachment_240903" align="alignright" width="195"]
Cătălin PAVEL, Adevărul despre vacanțe. Proză scurtă, Editura Humanitas, București, 2023, 192 p.[/caption]
După șase cărți de poezie, două de eseuri seducătoare despre arheologie și patru romane, după o prestigioasă activitate publicistică de cel mai bun nivel, Cătălin Pavel e un nume de prim-plan al literaturii actuale. E un început convențional, dar n-am altul mai bun. Cu romanele a obținut cam ce se (mai) poate în cîmpul nostru cultural: premii, receptare, traduceri. Tocmai de aceea decizia de a scrie un volum de proză scurtă are sensul său: autorul nu se îndepărtează de temele și stilul unora dintre cărțile sale anterioare, dar caută decupaje montate într-o dinamică epică mai alertă, care le pune în valoare mult mai bine decît dacă ar fi fost scene dintr-o narațiune de amplă respirație. În mare, e vorba despre singurătate, relații disfuncționale, tristețea sau măcar nostalgia care vine după despărțiri, vinovății, fuga de trecut, imposibilitatea de a se desprinde de acesta, dar și despre proiecții distopice – toate acestea, ingrediente ale romanelor anterioare.
Domnule Julien Chiappone-Lucchesi, sînteți consilier de cooperare și de acțiune culturală la Ambasada Franței din București și director general al Institutului Francez din România de la 1 septembie 2021. Asta înseamnă că aveți mai mult de doi ani de activitate. Vă rog să ne vorbiți despre proiectele făcute în acest timp.
Mandatul este destul de scurt, patru ani, așa că activitatea trebuie să fie intensă. Am avut o cooperare strînsă între Franța și România. După cum știți, sărbătorim Centenarul Institutului Francez și trebuie să ne înscriem într-o genealogie. Am fost la arhivă să cercetez diferite perioade și e foarte interesant de văzut cine au fost fondatorii, cine a trecut prin această casă și ce urme a lăsat, m-au interesat scrisorile, programele și peripețiile române derulîndu-se în tot acest timp. Lumea este în perpetuă mișcare, dar se poate observa o permanență a acțiunii culturale franceze în România. Eu am ajuns în România chiar după pandemie, înainte de izbucnirea războiului din Ucraina. În timpul pandemiei, Institutul Cultural Francez a făcut evenimente, dar acum era vorba de a dinamiza programele, de a aduce public concret, fizic. Deci a fost o mobilizare pentru cultura prezențială, care a contrazis un anume fatalism, conform căruia publicul nu prea mai avea să vină la evenimente. Am continuat marile proiecte, Festivalul Filmului Francez, Filme de la Cannes la București, care este un eveniment în cooperare, Întîlnirile Europene din Transilvania – ediția de anul acesta, care va avea loc în curînd, e pe tema modei durabile. De asemenea, pentru noi au fost importante susținerea Ucrainei și menținerea contactului cu prietenii noștri din Republica Moldova, care, odată cu perspectiva deschiderii europene, este din ce în ce mai mult asociată cu ceea ce facem. Nu pot să nu menționez cele două mari expoziții de anul trecut, în cadrul evenimentului Timișoara – Capitala Europeană, anume Victor Brauner și Constantin Brâncuși. Și expoziția Picasso de la București. Continuăm să lucrăm pe arte vizuale și pe structura jeunesse, care mă interesează mult. Avem un Forum al tinerilor și al inițiativelor lor, ne interesează forța lor de angajare în proiecte. Așadar, avem un public variat. Continuăm și cu Noaptea Filozofiei, în acest an, la București și la Timișoara. Și sînt multe alte proiecte prevăzute pentru centenar. Deci, am intensificat programul manifestărilor culturale proprii și în parteneriat. În România, putem face multe lucruri, ceea ce este o mare bucurie. Iar partenerii români sînt foarte deschiși, ei cred că e important ceea ce facem și are sens. Românii au multe referințe franceze, de exemplu, legile românești au fost create după modelul francez, iar ceea ce vine din Franța atrage un public divers.
Aș vrea să vorbim puțin despre parcursul dumneavoastră de diplomat și de funcționar cultural. Ce înseamnă să fii diplomat azi? Care au fost modelele dumneavoastră?
A fi diplomat e o adevărată meserie, o meserie veche, care s-a schimbat mult odată cu globalizarea și cu accelerarea procesului de formare, cu imediatețea relațiilor și cu circularea rapidă a informațiilor. Apoi, cînd alegem meseria de diplomat, alegem și expatrierea ca recurență, ceea ce are impact asupra vieții personale de zi cu zi. Cred că un diplomat trebuie să aibă dorința de a pleca, de a fi în contact cu alții, cu străinătatea. Națiunea este un concept istoric, cultural, antropologic interesant, dar el nu este alfa și omega a ceea ce se întîmplă și trebuie să facem împreună pe această lume, pentru că multilateralismul a căpătat tot mai mult sens. Iar cînd ești diplomat trebuie să te confrunți cu celălalt, uneori într-un fel foarte plăcut, precum în România, alteori nu chiar atît de plăcut, căci în unele țări Franța este desemnată ca o fostă țară colonialistă, care continuă să fie fără s-o afirme, care exploatează resursele altor țări. Tot acest narativ creat de țări străine, mai ales de Rusia, face ca diplomații francezi să se găsească în unele locuri într-un mediu deloc prielnic. În ce privește diplomația culturală, ea este o diplomație a inimii, aduce o stare de spirit diferită. Astfel, chiar și în medii ostile, întîlnim oameni rezonabili, deschiși, care sînt pentru pace și cooperare. Este nu numai cazul Franței, ci și al SUA și al altor țări care s-au exportat, ca să zic așa. Diplomația culturală nu este numai una a inimii, ci și a descoperirii celuilalt, a întînirii talentelor, o diplomație de influență, în sensul că ea poate ajunge la ceea ce numim micile vieți. Diplomația cancelariilor politice se adresează instituțiilor, persoanelor cu responsabilitate politică, în timp ce diplomația culturală se adresează oricui și fiecăruia, elevilor și părinților, oamenilor angajați în societatea civilă, artiștilor ș.a. Ca să fii diplomat trebuie să fii curios și interesat de ceilalți, pentru a fi diplomat cultural cred că e cu atît mai necesar, pentru că un diplomat cultural face proiecte cu parteneri, deschide o ușă în sînul unei societăți dinamice, iar factorul uman este foarte puternic pentru a înțelege și sonda inimile, pentru a sesiza compatibilitățile și diferențele. În privința modelelor, acestea sînt bărbații și femeile mai în vîrstă, persoanele mai experimentate, care m-au învățat multe lucruri. Eu am intrat de tînăr în diplomație, așa că am făcut o muncă de ucenicie pe lîngă colegi și ambasadori. Am dat atît peste oameni străluciți, care te cuceresc prin capacitatea lor de reflecție, prin forța lor de proiecție, intuiție și expresie, cît și peste oameni capabili să te ajute să gerezi factorul uman, fie în colectiv, fie în timpul vreunei situații dificile în străinătate. E important să știi să conduci un colectiv și să calmezi egourile. Și apoi sînt specialiștii, care au o cunoaștere clară, adusă la zi, ei sînt în stare să spună pe un text sau într-o situație anume care este miza și ce merge și ce nu merge. Eu nu sînt specialist, sînt generalist. Dar sînt oameni specializați pe anume aspecte ale diplomației, drept, economie, mediu sau altele, admirabili prin precizia lor. Despre modelele mele pot să vă mai spun că, pe lîngă faptul că am citit multe cărți de diplomație, o mare importanță pentru mine au avut-o filozofi precum Comte, Spinoza, care sînt în stare să creeze un sistem, și gînditori precum Montaigne; acesta îți împărtășește experiențele sale personale, cele ale unui eu sensibil, și transmite totodată mesaje umaniste, de exemplu, prentru a trăi împreună trebuie să ieși din sine și să-l cunoști pe celălalt.
Ce anume v-a tras către această meserie?
Unele lucruri sînt obiectivabile, altele nu. Sînt lucruri care se formează în copilărie, dificil de explicat. Pentru mine, de la bun început, au fost curiozitatea și admirația față de ceea ce era străin, eram mai ales fascinat de limbile străine și de alfabetul diferit, de exemplu de caligrafia chineză. Îmi amintesc că una dintre primele cărți cumpărate de mine la Tîrgul de la Geneva, la vîrsta de șapte, opt ani, conținea cele 214 chei de bază ale scrierii chineze. Aveam convingerea că necunoscutul, teama și dezinteresul față de celălalt pot fi depășite, în ideea de a-l putea cunoaște. Și m-a captivat ideea de a călători. Ieri am fost la Sofia, și la Ruse am trecut peste un pod mare, o structură veche, atunci am simțit teama și surescitarea de a trece o frontieră, de a intra într-un ținut necunoscut. M-au interesat peisajele de frontieră, am trecut multe posturi de frontieră cînd am fost în Palestina și Israel. Și îmi amintesc și acum de ziua cînd am trecut, copil fiind, la prima mea călătorie, frontiera cu Germania, pe atunci nu eram în zona Schengen. Cînd am traversat podul între Strasbourg și Kehl, mi-am zis că mergem să descoperim un altundeva.
Sînteți și directorul EUNIC. Vorbiți-ne, vă rog, despre colaborarea cu alte instituții, printre care am remarcat adesea Institutul Cultural Român, Institutul Goethe și Institutul Cultural Italian.
Sîntem numeroși în clusterul EUNIC cei care ne ocupăm de aspectele culturale europene împreună, concret, pe teren, în mod pertinent. Am constituit House of European Instituts la Timișoara și sperăm că își va continua activitatea, avem Ziua Internațională a Limbilor, proiecte pe teme ecologiste (anul acesta avem o rezidență în jurul apei), despre diplomația culturală în Europa (15 institute sînt implicate). Există și o colaborare franco-germană foarte strînsă, Franța și Germania fiind două referințe culturale importante în România. Și una franco-italiană, motivată de latinitate și de conexiunea culturală romanică. EUNIC înseamnă conjuncția forțelor noastre. Vrem să mergem mai departe cu experimentarea în diverse orașe, să dialogăm cu primarii.
Ce alte proiecte?
Ne-am ocupat de un proiect despre combaterea dezinformării. În acest sens, lucrăm cu Consiliul Național al Audiovizualului, cu ONG-uri, intrăm în școli și licee. Susținem jurnalismul independent, organizăm întîlniri între jurnaliști și societatea civilă. Credem că e important, informația corectă și de calitate fiind un stîlp important al unei democrații sănătoase. Am creat și o redacție ucraineană la RFI, oferindu-le astfel jurnaliștilor din Ucraina un refugiu și posibilitatea formării libere.
Știu că a existat o serie de acțiuni franco-române pentru ajutarea Ucrainei.
În martie 2022, am organizat la Cinema „Elvire Popesco“ o reuniune a colectivităților locale române, moldave și franceze, ca să vedem cum se pot implica respectivele comunități pentru a ajuta refugiații ucraineni. În aprilie 2022, am organizat un mare concert în beneficiul copiilor ucraineni. Ne-am adaptat din mers în fiecare etapă a evoluției războiului pentru a susține oameni care au nevoie de noi aici și acum. Anul acesta, în primăvară, am organizat Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa la București, într-un spirit european. Ne gîndim și la un viitor care încă n-a venit, la reconstrucția Ucrainei, ne gîndim să-i cunoaștem mai bine pe ucraineni și cultura lor. România s-a angajat într-un fel formidabil, există o rețea de ONG-uri și autorități locale care se implică intens în ajutarea ucrainenilor.
În privința limbii franceze, care a pierdut teren în fața englezei...
N-aș vrea să vorbesc în termeni concurențiali, ci de utilitate și competență. Engleza este un instrument de comunicare globală. E drept că putem regreta asta, iar o parte a diplomației franceze și-a dorit o revenire asupra acestui aspect. Dar nu poți combate o lingua franca. Și, într-o manieră generală, nu combați o limbă. Cînd vorbim engleza este o competență de bază, precum a merge, atunci cînd vorbești o altă limbă, în ocurență, franceza, asta îți permite să mergi mai repede sau să alergi. Să înveți engleza este o chestiune utilitară, să înveți franceza este o alegere deliberată. Să nu înveți engleza ar fi un gest politic, dar nu prea avem de ales. Cînd înveți a doua limbă străină, lucrurile devin mai interesante, mai ofertante. Cu franceza, poți lucra și studia în România sau în străinătate. Sînt sute de ingineri care vorbesc franceza și fac o muncă bine plătită, calificată, cu perspective de avansare în carieră. Există multe filiere franco-române la universitate. Tinerii români nu se concentrează doar pe engleză, ci și pe a doua limbă, care în România este franceza, inclusiv în Transilvania, ceea ce le oferă diverse perspective de carieră. În plus, franceza este și o limbă de suflet pentru mulți români.
Care sînt manifestările prevăzute pentru centenar?
Avem o mare expoziție despre istoria Institutului Francez la București, în stilul romanului grafic, o să facem și un miniwebsite cu documente ce pot fi consultate. O să avem multe evenimente punctuale, dar și unele simbolice: o gală difuzată la televiziune, un tramvai în culorile franceze la Iași, un bal popular la Timișoara. Centenarul e un moment important, pe care vrem să-l împărtășim cu cît mai mulți oameni.
Călătoriți deseori în România și întîlniți diverși oameni.
Da, prin natura muncii mele, călătoresc mult, la Iași, la Timișoara și Cluj, la alianțele franceze din alte orașe. M-am deplasat și la Drobeta-Turnu Severin, unde sînt mulți francofoni. La Craiova, Galați, Alba Iulia, la Oradea și Arad. Am întîlnit oameni simpatici, care au multe proiecte. Am mare respect și empatie pentru români. La Timișoara am întînit-o pe Adriana Babeți, care a scris un Eldorado aux confins, pornind de la microcosmosul multicultural din Banat. Cu Teodor Frolu avem un mare proiect de artă contemporană. Țin să-i menționez pe Cristian Mungiu și Gianina Cărbunariu, care sînt foarte buni în ceea ce fac. În călătoriile mele, am descoperit diversitatea și specificul regiunilor din România, felul în care se exprimă minoritățile. România are toate șansele să devină o intersecție culturală importantă.
Interviu realizat și tradus din franceză de Doina IOANID
" ["post_title"]=> string(68) "„Factorul uman este foarte important în diplomația culturală“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(59) "factorul-uman-este-foarte-important-in-diplomatia-culturala" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-26 13:33:22" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-26 10:33:22" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240958" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#36600 (24) { ["ID"]=> int(240893) ["post_author"]=> string(4) "5037" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-23 08:07:26" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-23 05:07:26" ["post_content"]=> string(10155) "[caption id="attachment_240894" align="alignright" width="197"]
Mihai RADU, Respiră!, Editura Polirom, Colecția „EgoProză“, Iași, 2024, 160 p.[/caption]
Dacă în Repetiție pentru o lume mai bună (Editura Polirom, 2022), apărut cu doar doi ani în urmă, Mihai Radu părea că a scris un roman à la Houellebecq, plin de cinism, cu un tată aflat la finalul vieții și cu o perspectivă resemnată asupra lumii care clocotește în efectele dăunătoare ale capitalismului, în Respiră! (Editura Polirom, 2024), cea mai recentă carte a sa, prozatorul articulează parcă și mai vehement impasul sistemic și consecințele lui în lanț, arătînd cum acesta nu doar că ecartează clasele, făcînd tot mai dificilă orice fel de surmontare ori aplatizare, dar și cum „umilirea“ despre care vorbește Ștefan Baghiu pe coperta a IV-a ajunge să fie minimizată din cauza polifoniei dobîndite prin viralizarea unor idealuri materiale imposibil de atins. În același timp, din punct de vedere formal, romanul pare să se fi adaptat tipului de consumator extrem-contemporan; practic, modelarea literaturii de către „mediul“ ei de proveniență nu se mai produce doar la nivel tematic, ci vedem cum și ritmul, stilul povestirii ori jonglarea cu planurile narative ajung și ele să fie condiționate de diferitele formatări suferite de cititorii socializați în capitalism, aspect pe care voi încerca să îl dezvolt în cele ce urmează.
Un (micro)roman în viteza a șasea
La fel ca și în cazul automobilelor, observăm în literatura română extrem-contemporană o evoluție privind treptele de viteză ale celor narate. Asumînd că în urmă cu niște ani timpul părea să aibă o nesfîrșită răbdare, romanele mai noi par să se supună exigențelor și randamentelor capitaliste: energia și atenția oamenilor nu se mai pot cosuma într-un singur loc, ele trebuie, într-o perioadă cît mai scurtă, redistribuite în cît mai multe puncte de interes, formatarea funcționînd, astfel, într-un sens invers proporțional cu timpul. Respiră! se supune vremurilor în care apare și propune cititorilor un produs randat, unde naratorul apasă pedala în viteza a șasea, iar în maximum două ore ajunge la destinație. Sigur, asta nu înseamnă că și din punct de vedere valoric se petrece vreo reducție; fenomenul poate fi catalogat mai degrabă în termenii unei adaptări a literaturii. Așa cum Noul Roman Francez își propunea să mute centrul de greutate asupra scriiturii, asupra textului în sine, și nu asupra captării unei anume tensiuni cotidiene, ceea ce se întîmplă în texte precum cel al lui Mihai Radu este o permutare a centrului de interes către o livrare calculată a mesajului (deci tot spre interiorul textual), dar care dă seama și de exterior, adică de principalele lui probleme. Totodată, nu doar viteza relatării susține această adaptare, ci chiar și decupajul care asigură trecerea între planuri (vezi, de exemplu, cum s-a făcut trecerea între capitolele 3-4). În afară de Relu, despre care sîntem anunțați că „povestea lui merită spusă“, nici un alt personaj secundar nu mai beneficiază de un anume „istoric“, iar asta pentru că, realmente, nu influențează cu nimic întîmplările, deci, tehnic, singura variantă avantajoasă va fi cea a economiei. În ceea ce privește analepsele, vedem cum ele nu mai au întrebuințarea pe care le-o dădea Faulkner, de pildă, ci sînt tot mai puțin uzitate, menite strict să legitimeze condiția ratatului și să arate cum paroxismul la care s-a ajuns acum a fost, de fapt, întreținut, fiind rezultatul unor umiliri etapizate.
Pe scurt, romanul prezintă una-două zile din viața Adinei, o prezentatoare de știri celebră la nivel național, și a lui Geo, fostul ei coleg și amic din copilărie, care, spre deosebire de ea, aflată pe culmile popularității, duce o viață pauperă. Una dintre mizele romanului e să arate mizeria inerentă care însoțește sistemul actual și care nu cunoaște concesii cînd vine vorba despre clasă și privilegiu, ea propagîndu-se vertical, în manieră totalizantă. Dacă Geo „închide ochii și visează pielea netedă a mașinilor de lux, mirosul rece al șampaniilor care umplu paharele, buzele încinse ale prostituatelor de lux“, Adina Moscu, a cărei situație financiară îi permite orice bun material, nefericită cu familia promovată drept „perfectă“ în spațiul public, caută să se răzbune și să se despartă de soțul ei în cel mai dramatic mod: „avea nevoie de o încheiere a poveștii cu el suferind, chiar implorînd, cu el surprins de lovitura ei finală, avea nevoie de o amenințare, de teroare, avea nevoie, după ce-l eliberează și-i dă iluzia fericirii cu alta, să-l împuște cu o armă cu lunetă direct în cap, să-i împrăștie creierii“. Power trip-ul în care a intrat vine ca o formă de eliberare, o face să iasă, pentru o clipă, din viața atît de normată și supusă „spectacolului“, ca să împrumutăm termenul lui Guy Debord.
În cele din urmă, nu aflăm dacă divorțul a avut sau nu loc, pentru că ziua următoare are loc neprevăzuta întîlnire cu Geo, iar de aici, acțiunea capătă forma unei melodrame, a unui thriller, după cum punctează și Ștefan Baghiu. Cei doi rămîn cîteva clipe la o terasă, își povestesc viețile pe care nu ezită să le înflorească, merg în vizită la mama lui Geo, se încaieră, Adina e legată și sechestrată, Geo se plimbă cu mașina ei luxoasă prin oraș ca să își impresioneze iubita, revine acasă și se mai încaieră o dată, iar cînd în final crede că o va lăsa să plece, se răzgîndește, dar va fi prea tîrziu, Adina deja apucase cheia franceză cu care îi aplică două-trei lovituri zdravene în cap, omorîndu-l. Ceea ce declanșează violența dintre cei doi este o înregistrare audio pe care bărbatul o făcuse la terasă, atunci cînd, într-un moment de sinceritate nedorit, faimoasa prezentatoare declarase: „Sînt Adina, vreau să vă spun că voi, cei care vă uitați la mine, aveți doar căcat în cap“.
Practic, pînă la final, ea nu va cere altceva decît ștergerea acestui fișier audio, lucru care frapează: n-o interesează să nu fie violată, torturată, furată, nici măcar nu îi trec prin minte aceste posibilități pe care sîntem obișnuiți să le asociem cu o răpire. Singura ei obsesie e reprezentată strict de ștergerea declarației care i-ar fi atestat fățărnicia oricum inerentă showbizului. Iar ea nu își permitea asta, avea de menținut o imagine pretins perfectă: „ea, viața ei, un tablou agățat în mijlocul lumii, bretonul pe care și-l aranja în fiecare clipă, melodiile pe care le compunea și în care își declara dragostea pentru un băiat generic, visurile, visurile, visurile și mîndria, părinții și bunicii care îi tot garantau că e frumoasă și deșteaptă, însă ea, seara, la culcare, se gîndea la sine ca la o cutie cu viermi și nu știa de ce îi e rău, ce se ascunde înăuntrul său, ce e acel abur, ce e acel întuneric pe care îl simte în interior și care nu poate fi numit sub nici o formă suflet“.
Dacă Adina încarnează tipologia, totuși, privilegiată a persoanei adaptate la capitalism, care a reușit nu doar să se adapteze, ci și să își asigure un loc în clasa de sus, Geo se situează axiologic la un pol diametral opus: e neîmplinit pe absolut toate planurile – familial, financiar, amoros, identitar și în afara cîmpului muncii considerat profitabil. El întrupează, dacă vrem, individul cu toate șansele de partea lui care, față cu sistemul, clachează, se prăbușește și nu se mai ridică niciodată. Această opțiune tematică încadrează narațiunea sub umbrela realismului degenerativ propus de Christy Wampole („dar acest realism degenerează în diverse feluri pe parcursul narațiunii, cu treceri bruște spre genul science-fiction sau horror distopic, ori cu inserarea neașteptată de elemente neverosimile sau hiperbolice în poveste; aceste abateri perturbă așteptările cititorului prin ruperea contractului mimetic implicit dintre autorul realist și cititor“), propulsînd romanul lui Mihai Radu în circuitul global, alături de autori precum Frédéric Beigbeder ori Michel Houellebecq, el distingîndu-se de romancierii occidentali prin nuanțele specifice din Est, unde tranziția către capitalism a presupus haos, jocuri de putere, umilințe.
Considerînd economia stilistică și schimbările abrupte dintre planuri drept condiții formale indispensabile proiectului literar propus de Mihai Radu, Respiră! se dovedește un roman fascinant, unde ratarea și umilirea împing la o angoasă generalizată, din care avem senzația că nu vom mai putea ieși niciodată. "
["post_title"]=>
string(23) "Ficțiunea fast-forward"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(22) "fictiunea-fast-forward"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-23 13:54:13"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-23 10:54:13"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240893"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[6]=>
object(WP_Post)#36599 (24) {
["ID"]=>
int(240916)
["post_author"]=>
string(4) "2151"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-25 23:13:11"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-25 20:13:11"
["post_content"]=>
string(8372) "[caption id="attachment_240939" align="alignright" width="198"]
Stelian Tănase, Dincolo nu e nimeni, Editura Corint, Colecția „Corint Fiction“, București, 2024, 464 p.[/caption]
Una dintre notele distinctive ale romanelor mai recente ale lui Stelian Tănase este realismul parodic și caricatural. Așa cum arătam și cu un alt prilej, cărțile scriitorului își au punctul de pornire atît în realitatea ultimelor decenii, cît și în literatură. Dacă ar fi trăit în secolul al XIX-lea, Stelian Tănase ar fi scris, poate, ca monștrii sacri ai realismului, ca Stendhal, Balzac sau Flaubert, încredințat că romanul este o oglindă a societății și că face concurență stării civile. Dar de atunci romancierul și-a pierdut atributele demiurgice, care au fost denunțate ca simple convenții, de vreme ce realitatea este mai complexă decît orice creație literară și, prin urmare, nu poate fi „redată“ prin scris. Așadar, sursa de inspirație a autorului de romane devine literatura: de acum înainte el nu va face altceva decît să „rescrie“ niște modele literare ilustre și va practica parodia, în sensul dat termenului de Linda Hutcheon (orice referință dintr-un text la un alt text). Așa procedează și Stelian Tănase, care (ca să dau doar două exemple) pleca în Partida de vînătoare de la modelul romanului-foileton, iar în Neguțătorul de antichități de la formula narațiunii balzaciene.
Parodia se face prezentă și în cel mai recent dintre romanele scriitorului, Dincolo nu e nimeni (Editura Corint, 2024). De data aceasta, cartea este subintitulată „comedie“, iar modelul pe care autorul și-l etalează cu ostentație este Caragiale. Astfel, fiecare capitol poartă cîte un motto din O scrisoare pierdută, personajul colectiv al romanului (elita culturală românească pre- și postdecembristă) poartă numele generic „dăscălimea“ (cea care forma electoratul lui Cațavencu), numele unor personaje sînt preluate din comedia caragialiană (Ionescu, Popescu, popa Pripici etc.), iar unul dintre protagoniștii romanului, Ghiță, reprezintă o versiune de secol XXI a lui Pristanda.
Privit din perspectiva acestui personaj, cartea lui Stelian Tănase ilustrează tema „măririi și decăderii“. Dornic de a face carieră, Ghiță se pune mai întîi în slujba unui director de ziar, apoi a unui ministru, pare să stăpînească tot mai bine mijloacele artei de a parveni, dar cînd e pe punctul de a-și atinge scopul, se prăbușește pe neașteptate și fără un motiv aparent, căci aici, ca și în lumea lui Caragiale, totul e aleatoriu și stă sub semnul hazardului.
Un alt protagonist al cărții este pictorul Adam Bruno, artist boem, al cărui destin ilustrează, pe alte coordonate, aceeași schemă a măririi și decăderii. Denunțat de „dăscălime“ autorităților, hărțuit de Securitate, arestat și condamnat, trece prin închisoare și printr-un azil de psihiatrie, iar după eliberare e marginalizat. Dar puterea comunistă se prăbușește, iar Adam Bruno devine erou fără voie. Acum „dăscălimea“ care încearcă să se legitimeze, revendicîndu-se ca opozantă a vechiului regim, și-l anexează pe pictor, lansează zvonul că a fost împușcat de armată în noaptea de 22 decembrie 1989, îl proclamă geniu și face din el obiectul unui cult național. Dar pentru că Bruno, care reapare ca din senin, nu acceptă această ipostază, va fi ucis de cîțiva dintre fruntașii „dăscălimii“, în timp ce cultul său va fi încununat de o mare expoziție retrospectivă, unde artistul e omagiat de propriii săi asasini. Bruno e așadar personajul principal al unei tragicomedii sinistre, care se plasează sub semnul comicului „negru“ și al absurdului.
În sfîrșit, cea de-a treia protagonistă a narațiunii este „dăscălimea“, o pretinsă elită culturală și artistică ce însumează aspectele cele mai abjecte ale naturii umane: vanitate, carierism, invidie, răutate dusă pînă la crimă, luxurie, vulgaritate, minciună, ipocrizie. În prezentarea acestei galerii de personaje odioase, romancierul recurge la mijloacele caricaturistului, deformează contururile și îngroașă liniile, în virtutea bine-cunoscutului principiu de creație caragialesc, enunțat în schița Gran Hotel „Victoria Română“: „Simț enorm și văz monstruos“.
Rezultatul este o colecție de portrete grotești care amintesc de gravurile lui Goya sau de desenele lui Daumier. În mijlocul acestei umanități abjecte, singurul personaj în totalitate pur al romanului (căci Adam Bruno are și părțile sale de umbră) este Sașa, iubita pictorului, din a cărei perspectivă cartea lui Stelian Tănase se înfățișează ca un roman de dragoste, desfășurat pe fundalul vechiului cartier Uranus și nu lipsit de o anume încărcătură de poezie.
Dincolo de această sarabandă de măști grotești se ascunde însă principala idee a romanului: aceea că în lumea Guberniei (cum îi spune autorul Balcaniei noastre de toate zilele) totul sau aproape totul (fac excepție arta și dragostea) se întemeiază pe minciună și înșelăciune. Realitatea e percepută prin intermediul unei rețele de zvonuri (întreținută de presa ce publică relatările cele mai fanteziste despre cutare sau cutare eveniment) care o fac problematică, nimic nu pare să fie adevărat și asistăm la un joc al înșelăciunii universale care trimite iarăși cu gîndul la Caragiale, mai ales la D’ale carnavalului, unde minciuna este remediul universal cu care pot fi vindecate pînă și durerile de măsele, iar acest joc al înșelăciunii este tutelat chiar de reprezentantul poliției (tombola Ipistatului). Viața Guberniei nu e decît o necontenită producție de aparență înșelătoare, un număr de iluzionism fără sfîrșit, iar (așa cum ne încredințează titlul romanului)... „dincolo nu e nimic“. Privită dintr-o asemenea perspectivă, producția de aparență devine o producție de nihil, iar acum lumea cărții lui Stelian Tănase ne trimite cu gîndul la un episod celebru din Maestrul și Margareta: acela al numărului de magie al profesorului Woland (alias diavolul), cînd doamnele moscovite se aleg cu niște toalete care se volatilizează numaidecît la ieșirea din teatru. Căci marele maestru care conduce jocul înșelăciunii generalizate e diavolul însuși, iar o altă categorie pe care Stelian Tănase o preia de la Caragiale este diabolicul, care înseamnă contestare a realului ca atare, substituirea lui prin „înlocuitori“ ce întrunesc cele trei particularități ale spiritului malefic despre care vorbea Paul Evdokimov: parazitismul, impostura și parodia. Iar „caragialismul“ lui Stelian Tănase, departe de a se mărgini la cîteva elemente de suprafață, vizează structurile de profunzime ale romanului, oferindu-ne totodată încă o narațiune pe linia realismului parodic, care e semnul distinctiv al celor mai recente dintre romanele sale. Pare să fie compromisul pe care un scriitor mai apropiat sufletește de Balzac și de Gogol le face cu postmodernismul. "
["post_title"]=>
string(22) "De la Caragiale citire"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(22) "de-la-caragiale-citire"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 08:22:34"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 05:22:34"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240916"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[7]=>
object(WP_Post)#36598 (24) {
["ID"]=>
int(240943)
["post_author"]=>
string(4) "2129"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-26 09:53:30"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 06:53:30"
["post_content"]=>
string(9266) "
Preiau azi cu bucurie ștafeta acestei rubrici de la Adina Rosetti, mulțumind redacției Observatorului cultural pentru susținerea arătată astfel literaturii pentru copii. După foarte mult timp, în care aceasta din urmă a fost instrumentalizată politic – în perioada comunistă –, apoi trecută la paraliteratură și considerată gen minor și neserios, iată că soarele, în sfîrșit, a răsărit și pe strada noastră.
Aș sublinia, pentru început, la „semne bune“ Premiile Cărturino din acest an, care marchează o premieră. Mai întîi pentru că, fiind cele dintîi premii din România dedicate exclusiv literaturii pentru copii, îi dau acesteia greutate; apoi, existența competiției în sine a dus la o mutație fundamentală în librăriile fizice și online ale rețelei Cărturești, organizatoarea galei: cărțile premiante și finaliste sînt așezate pe cîte un raft dedicat lor, bine plasat în spațiul librăriei și semnalizat ca atare, astfel încît să fie cît se poate de vizibil. Este un act de dreptate făcut autorilor pentru copii din România, care mai bine de un deceniu au alergat de unii singuri într-o cursă la finalul căreia nu le spunea mai nimeni dacă au făcut bine sau nu.
Și pentru că am început cu Premiile Cărturino, nu aș vrea să ratez ocazia de a vorbi în acest articol despre cele două romane laureate. Cum nu-mi închipui că adolescenții sau copiii citesc reviste culturale, am să prezint în continuare cărțile dînd, așa cum spune tînăra generație, „spoilere“. La categoria „Cea mai bună carte de literatură pentru copii a anului“, juriul a ales Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier de Flavius Ardelean-Bachmann (Editura Polirom colecția „Junior”). Autor cu mai multe cărți de ficțiune și pentru copii publicate, ceea ce se și vede din mîna sigură cu care scrie acest roman, Flavius Ardelean-Bachmann construiește o lume stranie și un personaj remarcabil, pentru a ne spune o poveste despre căutarea identității de sine.
Iris Cartier este o fetiță de 10 ani, fără familie, aflată într-un orfelinat a cărui directoare o chinuie și-o exclude permanent din grupul de copii, care la rîndul lor o necăjesc. Ne găsim într-un scenariu clasic al literaturii pentru copii, în care eroul sau eroina este singur(ă) pe lume și urmează, prin înfruntarea adversităților, să-și dovedească valoarea și să se descopere pe sine. Similară păpușii de nap din Un băiat numit Crăciun a lui Matt Haig, păpușa informă de cîrpă a lui Iris reprezintă singura ei alinare în lumea aceasta ostilă. Încet, în scenariul inițial se strecoară neobișnuitul. Păpușa Siri se dovedește a nu fi una obișnuită, ci una... vie, care în curînd o va purta cu ea într-o aventură la capătul căreia ni se vor revela multe adevăruri despre Iris și locul de unde vine. Dar și Iris este un copil neobișnuit – micuța află din propriul dosar medical, pe care directoarea îl ține de obicei bine ascuns, că la controlul medical a reieșit că ea nu are puls!
Nimic, de altfel, nu este ceea ce pare în acest roman. Doamna Kralle, directoarea, Wuh și Kah, Iris însăși și păpușa ei sînt creaturi amestecate, cu existențe miraculoase. Atmosfera misterioasă, cu nuanțe întunecate, amintește de romanele lui Neil Gaiman, mai cu seamă de Coraline. Singurul personaj secundar pozitiv din roman, domnul Toth, de la Comisia de evaluare a orfelinatelor, este și singurul întru totul uman de aici. Ei bine, vom afla pe parcursul cărții că atît Siri, cît și Iris (de altfel, Siri e „Iris“ citit invers), precum și multe alte păpuși din teatrul de păpuși Cartier, care a fost cîndva al bunicului fetiței, sînt animate, în mod miraculos, de cîte o perlă cu originea într-o misterioasă ființă primordială, Mamamana. Care este tîlcul poveștii? Ei bine, finalul nu este unul fără rest, ci mai curînd ne lasă cu întrebări despre sufletul omenesc și locul fiecăruia pe lume.
Tot despre identitate este vorba și în celălalt roman, distins cu Premiul librarilor la Gala Cărturino și foarte diferit de primul prin surse, stil și construcție: Apă, praf și soare de Adriana C. Grigore (Editura Arthur, 2023). Cartea valorifică o poveste românească bine-cunoscută, Luceafărul de ziuă și Luceafărul de noapte de Petre Ispirescu.
Preluînd din basmul lui Ispirescu personajele principale, frații Busuioc și Siminoc, tema dublului și structura epică, aceea a căutării fratelui pierdut, Adriana C. Grigore scrie un roman cu fraze de largă respirație, în care reinterpretează elemente secundare din basmul original, le dă o greutate diferită și „importă“ alte personaje folclorice, precum Pasărea Măiastră, Muma Pădurii, Scorpia, Samca, moroiul.
Originea firului epic este și aici vraja reginei, care vrea să-și protejeze fiul de orice rău ar putea întîlni, iar piatra de încercare a eroilor este vraja făcută de o altă mamă, Scorpia, care voia același lucru pentru copilul ei. Strecurînd în mijlocul conflictului un personaj pe jumătate preluat din folclor, pe jumătate inventat, moroiul Noc, o ființă de fum și ceață rămasă orfană înainte să știe ce e cu ea pe lume, autoarea face din Apă, praf și soare un (alt) roman despre – cum spuneam – identitate, despre căutarea de sine, despre forța iubirii materne și responsabilitatea pentru ce ai adus pe lume. Noc, un negativ al fraților Busuioc și Siminoc, este și personajul cel mai bine realizat al romanului, căci el nu e întru totul negativ: ca și ceilalți doi, el nu este responsabil pentru venirea lui miraculoasă pe lume, pentru rolul care i s-a rezervat la naștere, singurul posibil; și el tînjește să știe cine este și să aibă un suflet întreg.
După aceste romane de reală substanță filozofică, deghizată în povești cu marionete vii sau moroi pe jumătate buni, menționez repede două bestsellere internaționale, semnate de nume mari ale genului: Philippa Gregory și David Walliams. Regulile prințesei. E o chestie de-a prinților (cu ilustrații de Chris Chatterton, în traducerea foarte bună a lui Alexandru Botea – Polirom Junior, 2024) și Băiatul cu rochie (cu ilustrațiile legendarului Quentin Blake, ilustratorul-cult al operei lui Roald Dahl, traducere de Ioana Vîlcu – Editura Arthur, 2023) îmi par exemple perfecte de cum să le vorbești copiilor despre stereotipuri fără să fii tezist, ideologic sau, cum ar zice un conservator, woke. Nu e corect ca, doar pentru că deodată ai un frățior, tu să nu mai moștenești regatul, crede prințesa Florizella a Philippei Gregory, iar dacă Dennis al lui David Walliams adoră rochiile, e pentru că sînt frumoase și-i amintesc de mama lui. The kids are all right, cum se zice, și dacă micuții din lumea întreagă iubesc aceste romane, cred că ne putem relaxa și noi, adulții.
Rubrică susținută de Editura Arthur.
" ["post_title"]=> string(61) "Carte pentru copii și adolescenți. Identitate, identități" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(55) "carte-pentru-copii-si-adolescenti-identitate-identitati" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-26 09:53:30" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-26 06:53:30" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240943" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#36597 (24) { ["ID"]=> int(240932) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-25 10:41:47" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-25 07:41:47" ["post_content"]=> string(7648) "[caption id="attachment_240867" align="alignright" width="344"]
foto_Miluta Flueras[/caption]
Boss (r.Bogdan Mirică), Libertate (r. Tudor Giurgiu.), MMXX (r. Cristi Puiu), Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude) și Spre nord (r. Mihai Mincan) sunt filmele care intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Performanțele cineaștilor români vor fi recompensate în cadrul celei de-a 18-a ediții a Galei Premiilor Gopo, care va avea loc în 29 aprilie la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale” din București.
32 de lungmetraje românești lansate în cinematografe sau pe platforme de streaming în 2023 s-au regăsit pe lista propusă pentru nominalizările la categoria Cel mai bun film.
Cele mai nominalizate filme de anul acesta sunt Libertate (14 nominalizări), Spre nord (13 nominalizări), Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (11 nominalizări), Boss (9 nominalizări) MMXX (6 nominalizări) și Visul (6 nominalizări). La categoria Cea mai bună regie sunt nominalizați Bogdan Mirică pentru filmul BOSS, Tudor Giurgiu pentru filmul Libertate, Cristi Puiu pentru filmul MMXX, Radu Jude pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii și Mihai Mincan pentru Spre Nord.
Pentru Cea mai bună actriță într-un rol principal concurează Diana Gheorghian (Dark Ages), Adelaida Perjoiu și Bianca Cuculici pentru rolurile din lungmetrajul MMXX, Ilinca Manolache (Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii) și Cătălina Moga (Tigru), în timp ce pentru Cel mai bun actor într-un rol principal concurează Laurențiu Bănescu (BOSS), Alex Calangiu (Libertate), Niko Becker și Soliman Cruz pentru rolurile din filmul Spre Nord și Vlad Logigan (Visul).
Cum să fiu mort dacă-s viu? (r. Ilinca Călugăreanu ), De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin, (r. Carla Maria Teaha,), Între revoluții (r. Vlad Petr), Doamna Buică (r. Eugen Buică), Pocalul. Despre fii și fiice, (r. Cătălina Tesar,, Dana Bunescu) și Vulturii din Țaga, (r. Iulian Manuel Ghervas, Adina Popescu) vor concura anul acesta pentru titlul de Cel mai bun film documentar.
De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin (r. Carla Maria Teaha), Doamna Buică (r. Eugene Buică), Pocalul. Despre fii și fiice (r. Cătălina Tesar), Spre nord (r. Mihai Mincan) și Tigru (r. Andrei Tănase) sunt lungmetrajele care concurează pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de debut.
6 filme scurte se află în cursa pentru Cel mai bun film de scurtmetraj, iar la categoria Cel mai bun film european, criticii de film din juriul de nominalizări au votat pentru următoarele cinci titluri distribuite în cinematografele din România în 2023: Anatomie d’une chute / Anatomia unei prăbușiri (r. Justine Triet), Close / Aproape (r. Lukas Dhont), As bestas/ Bestiile (r. Rodrigo Sorogoyen), Fallen leaves / Frunze căzătoare ( r. Aki Kaurismäki) și Saint Omer (r. Alice Diop).
Lista completă a nominalizărilor este disponibilă aici: https://premiilegopo.ro/stiri/nominalizari-premiile-gopo-2024
Revista noastră vă propune un focus asupra celor mai îndrăgite filme nominalizate la Premiile Gopo în acest an.
"
["post_title"]=>
string(19) "Focus Premiile Gopo"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(19) "focus-premiile-gopo"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 13:04:19"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 10:04:19"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240932"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[9]=>
object(WP_Post)#36596 (24) {
["ID"]=>
int(240896)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-23 08:55:53"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-23 05:55:53"
["post_content"]=>
string(4731) "Filmul Boss intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Performanțele cineaștilor români vor fi recompensate în cadrul celei de-a 18-a ediții a Galei Premiilor Gopo, care va avea loc în 29 aprilie la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale“ din București. Continuăm focus-ul dedicat filmelor nominalizate la Premiile Gopo cu o recomandare a neo-noir-ului regizat de Bogdan Mirică.
Boss, regizat de Bogdan Mirică, este o adevărată aventură în lumea thrillerului românesc, cum rar am mai văzut în cinemaul nostru recent. Filmul îl prezintă pe Bogdan, ce se află într-o situație complicată, fiind complice la un jaf. Acesta face sacrificii și sforțări să nu fie prins, în același timp realizând că treaba nu stă așa cum crede, printre oamenii cu care a dat spargerea. Bogdan se confruntă și cu o relație de iubire eșuată și nefericită cu Carla, iubita sa. Prins în această situație, face tot ce îi stă în putință, pentru a reuși să scape de problemele cu legea, dar și pentru a putea avea o relație sănătoasă cu iubita lui. Pe lângă intriga sa complexă, filmul se folosește de niște cadre absolut superbe, precum cele în care putem vedea perisajul urban al Capitalei, cadre de stradă ce conțin lumină de neon sau cele din mașina protagonistului. Combinația de cadre nocturne și cadre ce folosesc lumină de neon provoacă o atmosferă tipică neo-noir-ului american.
În același timp, cadrele nocturne nu sunt puse doar pentru a crea atmosferă. Dincolo de mizele estetice vizuale, ele sunt motivate de psihologia protagonistului. Însoțite de un sound design puternic, ele accentuează atât povestea, cât și starea pe care filmul dorește să le transmită. Opțiunile stilistice ale lui Bogdan Mirică mențin în mod eficient efectul de tensiune. Stai cu sufletul la gură pentru protagonistul nostru, pericolul fiind prezent în orice moment.
Filmul este un neo-noir, nu doar prin jocul superb de lumini și de neoane, dar și prin modurile sale de filmare. Filmul se folosește de cadre contra-plonjate, precum cele din mașina protagonistului, când acesta conduce noaptea, dar și de cadre plonjate, precum cele cu protagonistul, când repară mașinile de ambulanță. De asemenea, alienarea personajului și teama de lumea în care se află accentuează degradarea lumii în care se întâmplă acțiunea filmului, lucru specific genului neo-noir, aspect pe care regizorul filmului Boss îl stăpânește incredibil de bine.
https://youtu.be/5jq7XsGnODsPrin intermediul personajului principal, Bogdan, filmul ne plimbă prin medii foarte diferite. Ni se prezintă slujba sa, de șofer pe ambulanță și modul în care acesta trebuie să aibă grijă de mașinile de ambulanță și să le mențină zilnic curate. Îl vedem și în lumea interlopă, atunci când are o conversație cu Relu, unul dintre complicii la jaf. Vedem secvențe și la mare, din viața rebelă a tinerilor, mediu din care face parte iubita sa, Carla. Nu doar atât, viața pe un șantier de construcții este prezentată poate nu așa de meticulos precum celelalte medii, dar suficient cât să înțelegem starea personajului în acel mediu.
Prin puterea sa, filmul a reușit să fie nominalizat la Premiile Gopo la categoria de Cel mai bun film, dar și la alte 8 categorii, precum Cea mai bună regie sau Cel mai bun actor în rol principal. Cu siguranță, filmul merită toate cele 9 nominalizări la care a fost inclus și merită să fie vizionat de către orice cinefil și fan al genului.
Boss, în regia lui Bogdan Mirică, este un neo-noir românesc de excepție, ce nu lasă doar o impresie vagă despre ce poate însemna thrillerul, ci merge mai departe, arătându-ne atât protagonistul aflat în situații-limită, cât și relativismul moral cu care ne-a obișnuit genul. Este un film care încântă vizual aproape în toate secvențele sale.
David DOBRE
" ["post_title"]=> string(43) "Focus Premiile Gopo: Boss de Bogdan Mirică" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(41) "focus-premiile-gopo-boss-de-bogdan-mirica" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-25 10:43:17" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-25 07:43:17" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240896" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#36595 (24) { ["ID"]=> int(240866) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-22 13:33:11" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-22 10:33:11" ["post_content"]=> string(12692) "[caption id="attachment_240867" align="alignright" width="320"] foto: Miluță Flueraș[/caption]
Boss (r.Bogdan Mirică), Libertate (r. Tudor Giurgiu.), MMXX (r. Cristi Puiu), Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii(r. Radu Jude) și Spre nord (r. Mihai Mincan) sunt filmele care intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Performanțele cineaștilor români vor fi recompensate în cadrul celei de-a 18-a ediții a Galei Premiilor Gopo, care va avea loc în 29 aprilie la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale“ din București. Pe parcursul acestei săptămâni, publicăm mini-recenzii dedicate filmelor nominalizate la Premiile Gopo. Începem cu Libertate (r. Tudor Giurgiu) și Spre Nord (r. Mihai Mincan), filmele care au primit cele mai multe nominalizări.
Libertate – o experiență imersivă
Libertate, în regia lui Tudor Giurgiu, aruncă lumina asupra unui eveniment mai puțin discutat al Revoluției din 1989, acela celor peste 500 de oameni (milițieni, securiști și civili) care au fost privați de libertate și reținuți în bazinul de înot de la Sibiu timp de peste 30 de zile. Pe parcursul detenției, aceștia au îndurat persecuții inumane, au fost interogați și acuzați pe nedrept că ar fi fost teroriștii care au tras în civili în timpul confruntărilor violente dintre Armată, Miliție și Securitate.
Libertate nu este un film despre Revoluție, ci o transpunere directă a Revoluției în mediul cinematografic. Filmul surprinde o situație generată de iraționalitatea celor puși într-o situație-limită și confruntați cu posibilitatea morții, precum și complexitatea politică și socială a evenimentelor de la Revoluție. Bazinul de la Sibiu conține și toate categoriile sociale de dinainte de 1989 și diferențele dintre cei privilegiați, care controlau sistemul, și cei lipsiți de putere, civilii expuși pericolelor și persecuțiilor.
Începutul este unul în forță, la fel de bulversant pentru spectatori, cât și pentru personaje. Încă din primele minute suntem aruncați în mijlocul confruntării înarmate dintre Miliție, Armată și Securitate, iar atmosfera este una copleșitoare. Nu știm cine, de ce sau de unde se trage, iar filmul nu aduce răspunsuri clare. Civilii intră cu forța în depozitul de muniție al Miliției, iar din acel punct, atmosfera devine cu adevărat infernală. Ceea ce urmează este o dramatizare a procesului celor acuzați că ar fi tras în populație, cu Armata asumându-și în acest caz rolul de judecător contextual al celor reținuți în bazinul de înot.
Cu un scenariu semnat de Cecilia Ștefănescu și Tudor Giurgiu, narațiunea urmărește conturarea unei imagini de ansamblu a dezordinii generale în zilele ce s-au petrecut după 21 decembrie 1989, evitând astfel narațiunea condusă prin intermediul unui singur personaj principal. Cel mai apropiat martor îl reprezintă un milițian, Viorel Stănese (Alex Calangiu). Adevăratul punct de tensiune are loc în a doua parte a filmului, care urmărește chinuitoarele zile petrecute de către milițienii și de civilii în bazin. Aici se creează legăturile dintre personaje, dezvăluindu-se treptat informații despre trecutul fiecăruia, narațiunea capătă astfel mai multă complexitate și densitate. Un tânăr revoluționar ajuns în bazin îl acuză pe unul dintre milițieni că l-ar fi snopit în bătaie cu ceva timp în urmă. Aflăm că procurorul care le investighează cazul este prieten bun cu Stănese, milițianul nostru. Ieșind din bazin, ne sunt prezentați civili, soldați și doctori, cu toții speriați și extenuați, comportându-se abuziv din cauza ignoranței și a lipsei de pregătire. Diferențele de putere și inegalitățile sociale formatează relația dintre victime și călăi. Cu toții sunt priviți cu o anumită ambiguitate morală. „Adevărul“ este relativizat. Referitor la soldații în termen care îi păzeau pe cei aflați în bazin, iată ce spune Tudor giurgiu: „Soldațiii – nu mă refer la cei cu funcții, nu superiorii. Cei aflați la post erau într-o situație absolut infernală“[1]. Vechi camarazi se întorc unul împotriva celuilalt, în funcție de dinamica de putere pe care noua situație politică o impune. Discursul nu este unul tezist, perspectiva regizorului fiind mai degrabă documentară – camera, deși îi urmărește pe milițieni, nu ia partea nimănui, și nu îi spală pe aceștia de păcatele de dinaintea căderii regimului.
Filmul este o explorare detașată a psihicului uman pus într-o situație limită. Suspiciunea și acuzațiile populației civile reprezintă elemente-cheie de-a lungul întregului film, un bun exemplu fiind credința personajelor că apa este otrăvită, elemente care sporește și mai mult tensiunea și care duce la reacții eminamente excesive și abuzive.
Dispunând de o producție impresionantă, filmul este o experiență imersivă, tulburătoare, șocantă și frustrantă, în măsura în care te identifici cu personajele din bazin. Libertate invită la discuție tocmai pentru că nu creează discursul unei dezbateri morale filosofice o relatare „la rece“ a evenimentelor, ci te forțează să retrăiești experiențele-limită și repercusiunile asupra cetățenilor Sibiului din acele zile. E un film în ni se refuză nevoia de a desluși motivațiile ascunse din spatele cruzimii diferiților actanți, acestea nefiind întrutotul cunoscute. Este un film care provoacă o regândire a evenimentelor din zilele Revoluției și în aceasta constă valoare sa incontestabilă.
Maria-Galathea SORICI
Spre Nord – un thriller psihologic românesc ambițios, inspirat din fapte reale
Bazat pe fapte reale, Spre Nord (scris și regizat de Mihai Mincan) surprinde publicul prin tensiunea și atmosfera create prin intermediul mizanscenei, a scenariului, a imaginii și a muzicii, ilustrând atât de puternic o poveste ce are la bază o premisă simplă, dar cu impact pentru tema migrației ilegale.
Descoperind un pasager român urcat clandestin la bordul vasului pe care lucrează, Joel, un marinar filipinez, decide să îl ascundă, știind că acesta poate fi aruncat peste bord dacă este descoperit de căpitan și de ofițeri. Luând decizia de a-l proteja pe Dumitru, Joel ajunge să poarte o adevărată bătălie în care își implică atât echipajul, cât și propria credință în Dumnezeu.
Scenariul filmului Spre Nord este inspirat din fapte reale, dintr-un eveniment concret relatat în presa anilor ’90 despre doi români care au încercat să fugă din Spania în America traversând oceanul pe o navă de marfă, însă sfârșind tragic. Cu toate că lungmetrajul se bazează pe un eveniment dintr-un trecut relativ îndepărtat, Mihai Mincan a reușit să îl transforme într-o poveste actuală, contemporană, care „vorbește despre lumea în care trăiesc“, explică regizorul. Din cauza faptului că „lumea s-a schimbat prea puțin de atunci“, filmul ia forma unei satire sociale ce aduce la lumină tematica migrației ilegale și repercursiunile acestei decizii. Dumitru devine prizonier al vasului pe care a urcat, iar Joel este singurul care îi oferă ajutor, dorind să îl salveze de comandanții taiwanezi, care îl aruncaseră deja peste bord pe cel cu care pornise inițial pe acest drum periculos.
Motivația deciziei marinarului filipinez este credința sa puternică în Dumnezeu, pe care o Joel o presupune odată ce descoperă Biblia pe care acesta o are în bagaj. Conexiunea între cei doi se consolidează atunci când Joel îi citește tânărului rugăciunea marinarilor, o inițiere în lumea valorilor creștine. Următoarea interacțiune dintre cei doi are în centru familia și este destinată să desăvârșească relația de solidaritate dintre cele două personaje. Astfel, unul dintre cele mai importante elemente care dau unicitate filmului este dinamica relației celor doi, care suferă provocări multiple pe parcursul lungmetrajului, subliniind impredictibilitatea și pericolul situației centrale a filmului.
Cu toate că acțiunea filmului se petrece într-un spațiu limitat, mizanscena este una detaliată, dând astfel complexitate întregului context. Mișcările de cameră și încadraturile construiesc emoții puternice, iar prin montaj schimbul de replici dintre personaje capătă nuanțe complexe. Dialogul este dramatizat într-un ritm lent, dar cu replici încărcate afectiv, destinate să transmită stările personajelor către spectatori și să dezvăluie informații într-o manieră simbolică, metaforizând momentele și întâmplările prin care trece personajul obligat să emigreze ilegal. Una dintre temele principale ale filmului o constituie frica de a-ți lăsa viața în mâinile unui străin. Pe lângă aceasta, vina, responsabilitatea și empatia sunt alte teme abordate în Spre Nord. Exploatarea este un element ce completează, în final, axele tematice abordate, stând la baza confictului între cele două echipaje ce lucrează pe vas, marinarii filipinezi și ofițerii taiwanezi, conflict ce reprezintă, de fapt, un fundament al deciziei filipinezilor de a-l salva pe pasager.
Imaginea filmului, realizată de George Chiper-Lillemark, este una spectaculoasă, aceasta pune în evidență potențialul emotional al scenariului. Deși filmările au fost realizate pe un vapor, o locație limitată din punct de vedere spațial, directorul de imagine reușește să pună în evidență spațiile acestuia într-un mod ingenios, creând linii și forme geometrice atrăgătoare. Metodele de filmare sunt corelate în mod direct cu narațiunea în special în secvențele în care Dumitru este închis într-o cameră neluminată. Lipsa luminii generează un dialog puternic încărcat în semnificații și metafore. Sunetul și coloana sonoră completează filmul prin accentuarea emoțiilor și a acțiunii adăugându-se astfel o adâncime suplimentară poveștii. Această împletire de elemente conferă filmului o unicitate narativă și vizuală și oferă publicului o experiență de vizionare desăvârșită.
Un thriller psihologic românesc cu o abordare realistă remarcabilă, ambițioasă, plină de suspans și tensiune, Spre Nord se remarcă prin complexitatea mizanscenei, a scenariului și a imaginii. Un lungmetraj impresionant încărcat audio-vizual și simbolic despre o temă dureros de actuală.
Gabriela ZOIA
Mammalia, în regia lui Sebastian Mihăilescu, este un film care provoacă industria filmului românesc, întorcându-ne privirea către o nouă zonă de explorare a cinematografiei.
Filmul îl urmărește pe Camil (István Téglás) care pleacă în căutarea partenerei sale, descoperind treptat lucruri sinistre. Mammalia nu își asumă o poveste narativă ce ar respecta structurile clasice, dimpotrivă, descrierea filmului i-ar face o nedreptate, acesta fiind un „produs“ ce trebuie mai degrabă „trăit“. Fiind un film experimental, a încerca să te întrebi despre ce e cu adevărat este fix mecanismul prin care Mammalia te ține legat de poveste. Este clar totuși că filmul punctează tematici precum rolurile de gen, patriarhatul, mizând pe frica de emasculare care, combinate cu atmosfera sinistră a filmului, reușesc să creeze controverse în jurul său, ceea ce poate fi extrem de productiv în artă.
În scenariul semnat de Andrei Epure, personajul lui Camil trăiește cu această frică de emasculare. Încă din primele secvențe ale filmului este portretizat ca un membru alienat al societății, în timp ce partenera sa, Andreea, este aproape mereu plecată de acasă, văzându-și de noul său interes – comunitatea de femei din care face parte. Una dintre secvențele definitorii din prima parte a filmui, care construiește din start dinamica cuplului, este momentul în care Camil se roagă de Andreea să îl ia și pe el la acele „întâlniri”, însă ea îl ignoră rece, oferindu-i totuși un mic gest de afecțiune. Fiind filmat cu o încadratură largă, este plantată senzația de disconfort, tipică întregului film. Astfel, spectatorul se află într-o zonă mai detașată față de personaje în sine. Acest lucru oferă filmului posibilitatea de a experimenta cu alte elemente ale limbajului cinematografic pentru a miza pe o reacție sau pe un sentiment decât pe compasiunea privitorului sau implicarea sa în poveste. Secvențele statice, cu o durată lungă, formează un tablou aproape liminal. Fiind filmat pe peliculă și construită într-un mod pictural, imaginea transmite atmosfera de feerie, setând concomitent influențe ale genului horror. Cadrele precum cele plasate în exterior, unde femeile îmbrăcate în alb formează un ornament al naturii, conduc spre ideea de raport dintre om și natură, unde cea din urmă reprezintă însăși o entitate, de o importanță mult mai mare decât omul. Coloana sonoră declanșează aceste secvențe, contribuind la enunțarea sentimentului de disconfort, iritare, și anxietate, fiind folosite sunete grave și intimidante. Pe de altă parte. natura creează singură coloana sonoră, cum ar fi secvența de la cascadă, în care abia se pot distinge replicile spuse de personaje, părând că ești înghițit de un haos orchestrat, care nu pare deloc natural pentru protagonist, în contrast cu felul în care se raportează femeile din comunitate la acest element. Costumele și decorul sunt bine gândite pentru a accentua nuanțele suprarealiste și cele de horror pe care le bifează filmul. Când Camil stă la masă, în apartamentul său, e greu de trecut cu vederea muștele ce roiesc în jurul mesei frumos aranjate, cu fructe și lumânări. De ce muște? Ar fi inutil de pus problema în acest mod, însă cu siguranță te fac să simți un soi de dezgust rece, în care poate se regăsește și protagonistul, rămas singur, fără grija și căldura unei femei, ridiculizat indirect și lipsit de puterea sa masculină – femeile conduc lumea. În acest sens este abordată și zona de thriller, cu secvențe destul de grafice și grotești – trei femei ce omoară un bărbat bărbos în bătaie, sau cadre întunecate, cu o lumină roșie saturată, într-un contra-plonjeu din care distingi doar siluete.
Cu toate acestea, filmul nu duce lipsă de momente comice, de satiră, ce detensionează atmosfera: într-un magazin, Camil probează diferite peruci, având un schimb de replici cu un alt personaj care îi oferă părerea sa. Verosimilitatea jocului actoricesc și naturalețea glumelor completează contra-intuitiv suprarealismul în care este încadrat restul filmului.
În Mammalia, se regăsesc și un număr de povestiri, relatate de către personaje ce nu au vreo influență asupra intrigii filmului. Însă, fiind incluse în narațiune, acestea leagă tematic povestea, de la probleme în familie, la accidente grave până la relatarea unui simplu vis. Această formă de abordare, ce combină trăsături ale filmului de documentar cu cel de ficțiune, împinge mai departe limitele convențiilor cinematografice, lucru ce permite producerea unor creații autentice, de autor.
La prima vedere, s-ar părea că toate aceste elemente la un loc nu ar putea funcționa, însă Mammalia este în primul și-n primul rând o construcție vizuală incitantă, care reușeste să îți capteze atenția. Este un film ce face loc pe piață formelor cinematografice neconvenționale, încurajând autorii să facă filmele pe care vor să le facă, nu doar cele care se cer.
MMXX prezintă o rețea de povești care au loc în pandemie, privite distanțat și tratate cu un umor sec și blând, care transmit o senzație foarte puternică de familiaritate și nevoia de a rămâne acolo, în timpul personajelor. Deși ni se semnalează că, în esență, nu se întâmplă nimic, confuzia dintre așa-zisele evenimente semnificative și cele nesemnificative care rezultă din cheia observațională cu care ne-a obișnuit regizorul își face foarte bine treaba aici, pentru că redă exact ceea ce simțea toată lumea într-un moment în care timpul părea că s-a oprit.
Filmul e alcătuit de fapt din patru scurtmetraje care se leagă între ele prin personaje – cine e principal într-o poveste devine un personaj episodic în următoarea. Poveștile prezintă, pe rând, o ședință de terapie, o zi de naștere în carantină, așteptarea unui rezultat de test covid înaintea unei ture pe ambulanță și o înmormântare. Cele patru momente sunt aranjate într-un fel pe perechi, fiind, alternativ, în aceeași cheie, ceea ce diversifică ritmul filmului.
Prima și a treia poveste se desfășoară lent. Sunt construite doar pe joc actoricesc și dialog, nu există neapărat o situație foarte specifică, dar starea și dinamica dintre personaje se păstrează. Astfel, deși sunt subiecte diferite, atât între terapeută și pacientă, aflate la prima ședință împreună, cât și între cei doi colegi de ambulanță care în mod evident se cunosc, se stabilește o relație de familiaritate ciudată și stângace. Avem un personaj care ascultă și un personaj care povestește, iar cel care ascultă e în ambele cazuri ușor absent. Aproape că nici nu contează ce se vorbește – pacienta își povestește fragmentat viața, pe baza chestionarului de la terapeută, iar colegul de ambulanță își amintește de prima fată de care s-a îndrăgostit la el în țară –, ceea ce te ține atent sunt mai degrabă fluctuațiile de tensiune stânjenită-relaxare care apar între personaje. Nu-ți dai seama exact dacă simți apropiere sau singurătate, și asta mi se pare un holding point în sine, având în vedere când are loc acțiunea.
A doua și a patra poveste sunt mult mai bazate pe situație, aici momentele în care sunt setate – ziua de naștere a unui frate mai mic și o înmormântare în familie – devin pretext pentru acțiunea principală, și, din cauza acestei suprapuneri, ambele sunt în mod natural mai dinamice. Cea de-a doua poveste arată contrastul dintre o urgență medicală și dorința unui tânăr de a-și găti prăjitura pentru ziua de naștere, căreia pare că îi oferă proporții exagerate, în timp ce sora lui dă telefoane ca să încerce să-și ajute o prietenă aflată în carantină și în ultima lună de sarcină, transportată la spital pentru că i s-a făcut rău. Agitația tăcută care se conturează în apartamentul izolat de eveniment se regăsește și în ultima poveste, care e și singura în care e mai relevant firul narativ, fiind vorba despre o rețea de crimă organizată și având în centru un comisar care ia declarațiile unei femei din familia celui înmormântat, exploatată în rețeaua respectivă ca prostituată, secret pe care familia nu îl cunoaște. Alegerea de a-l așeza pe comisar la înmormântare în dublă ipostază, atât ca executant al funcției sale cât și ca apropiat al celui mort, și implicit al familiei, oferă o ultimă confuzie de raport între personaje care, în paralel cu interogatoriul desfășurat în taină, naște o tensiune coerentă ce umbrește, din nou, firul narativ al cărui ambiguitate poate să inducă în eroare.
Cel mai important lucru care cred că face poveștile să funcționeze într-un fel specific împreună e cel tematic. Evident că asta vine și din contextul filmului, pentru că în fiecare poveste se vede pe undeva „orizontul” pandemiei, în mod deloc dramatic. Doar că, prin subiectele poveștilor și colajul cu lucruri abandonate care le intercalează, reiese și o relație fragilă între nevoia de încredere și frica de abandon, care ne bântuia pe toți atunci. Ea prinde nuanțe pe parcurs, din felul în care personajele își găsesc câte un refugiu care nu le rezolvă de fapt nimic, și, până la final – din cum se desfășoară interogatoriul și cum e întreruptă liniștea atunci când se iese afară la slujbă –, se resimte o relație între minciună și uitare.
Cu toate că n-am simțit până acum nevoia de încă un film despre 2020, în cele două ore și jumătate mi s-a alimentat constant nevoia de a sta în universul creat de Cristi Puiu. Este un tip de observație care m-a stimulat suficient încât situația în sine să fie suficientă. Și e semnificativ că MMXX reușește acest efect cu un scenariu din patru povești diferite, așadar, care presupune că universul observat o să se schimbe.
Andreea ANCA
" ["post_title"]=> string(25) "Focus Premiile Gopo: MMXX" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "focus-premiile-gopo-mmxx" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-04-25 10:43:03" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-04-25 07:43:03" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240914" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#36592 (24) { ["ID"]=> int(240904) ["post_author"]=> string(4) "3815" ["post_date"]=> string(19) "2024-04-23 14:01:11" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-04-23 11:01:11" ["post_content"]=> string(7052) "[caption id="attachment_240905" align="alignright" width="195"]
Alex SCHULMAN, Gara Malma, Traducere din suedeză și note de Andreea Caleman, Humanitas Fiction, București, 2024, 272 p.[/caption]
Ca și în Supraviețuitorii, și în Gara Malma, tradus recent la Humanitas Fiction de Andreea Caleman, Alex Schulman explorează tema familiei disfuncționale, în special trauma copilăriei, modul în care problemele părinților afectează, uneori iremediabil, viețile copiilor, chiar dacă sînt, în esența lor, iubitori și bine intenționați. O atenție deosebită se îndreaptă către certurile părinților auzite pe furiș de copiii pe care frînturile de replici nemiloase îi aruncă în teamă și incertitudine.
Așa cum a făcut-o și în romanul său anterior, dar fără elemente autobiografice concrete (propria traumă rămîne, totuși, în fundal), Schulman recurge la trei perspective diferite și la o cronologie alternantă, întinsă de-a lungul a cîtorva decenii. Fiecare narațiune o luminează pe cealaltă, prin amintirile și reflecțiile personajelor, prin cercurile concentrice pe care le formează depănarea unor incidente din copilărie care marchează viața adultă. Povestea lui Schulman devine un labirint emoțional, structura fiind una nelineară, complexă.
Prima călătorie cu trenul între Stockholm și Malma, o localitate din mediul rural suedez, e făcută de Harriet cu tatăl său, cînd fetița avea opt ani și fusese părăsită de mamă. Harriet și tatăl plănuiesc să îngroape rămășițele iepurelui de companie cumpărat pentru a o consola cînd mama ei a plecat, luînd-o cu ea pe sora lui Harriet. Copilul urmărește cu sufletul la gură fiecare mișcare a tatălui, fiecare gest, fiecare privire, fiecare încruntare. Caută să rezoneze cu părintele care inițial refuzase să rămînă cu ea după divorț, invocînd tocmai faptul că nu sînt pe aceeași lungime de undă. Va rămîne mereu cu privirea rătăcitoare, mereu absentă din prezent, mereu povestind episoade din copilărie, iar asta îl irită pe Oskar, soțul său, cu care va face cea de-a doua călătorie la Malma, o călătorie din care ea nu se va mai întoarce. Fiica sa, Yana, nu va ști de ce revine doar tatăl. Yana va face cea de-a treia călătorie cînd va fi adultă, singură și confruntîndu-se cu probleme de greutate, căci în copilărie mama folosise mîncarea ca pe o monedă de schimb pentru dragostea copilului. Și ea încearcă să dezlege trecutul, să-și înțeleagă familia.
Înaintea fiecărei călătorii se întîmplase ceva fatal și un mesaj crucial îi așteaptă în gara Malma pe toți. Trauma care va marca cele trei generații s-a declanșat în copilăria lui Harriet, cînd aceasta trăsese cu urechea la o ceartă a părinților din care află nu doar că aceștia se vor despărți, dar mai ales că nici unul dintre părinți nu o vrea, amîndoi preferînd-o pe sora sa. Va rămîne cu tatăl, un bărbat care nu știe să-și exprime sentimentele, iar trauma respingerii îi va submina deciziile din întreaga viață: „Și mama, și tata o voiau pe Amelia, nici unul pe mine. Discuția o trăiesc în fiecare zi. Eu sînt cea pe care nu o alege nimeni, mereu am fost, mereu voi fi”.
Călătoriile cu trenul sînt și călătorii în timp, căci personajele sînt convinse că viitorul este deja prestabilit de alegerile părinților, dar ceea ce s-a întîmplat e nestatornic, mereu în mișcare, atîta timp cît există secrete, motivații ascunse: „Mama voia să spună că e bine să priveşti înainte, fiindcă viitorul e nescris şi frumos, plin de oportunităţi. Dar mama se înşelase, îşi dăduse Harriet seama, și acum era convinsă că e invers. De fiecare dată cînd se gîndea la lucruri din trecut, le vedea într-o altă lumină. Istoriile se schimbau tot timpul. Poate că de aceea ajunsese obsedată de propria-i copilărie, fiindcă era un loc viu, în care totul era în mişcare. Mama se înşelase şi în privinţa viitorului. Harriet simţea tot mai adesea că nu are cum să schimbe traiectoria pe care fusese împinsă. Era prizoniera alegerilor pe care alţii le făcuseră pentru ea, doar o purtătoare a otrăvii spre generația următoare”.
Toate personajele încearcă să scape de cătușele trecutului, să găsească în copilărie un adevăr neștiut care să le ajute să se perceapă altfel, căci trăiesc parcă sub semnul unei fraze din Foer: „Uneori îmi aud oasele trosnind sub greutatea tuturor vieților pe care nu le trăiesc”. De cealaltă parte a căutărilor revine un gînd din Pablo Neruda: „O singură dată în viață se întîmplă să te vezi cu adevărat pe tine însuți, spuse ea. Și asta e ori cea mai fericită, ori cea mai amară clipă a vieții tale”. Pe măsură ce călătoresc prin zona rurală suedeză în soarele din septembrie, la mulți ani distanță, legăturile dintre personaje și motivele călătoriile devin clare.
Nu știm dacă Yana va reuși să evadeze din traumă, știm doar că ceilalți nu au făcut-o. Și mai știm că incapacitatea adulților de a-și exprima sentimentele face ca, pentru mult prea mulți, fericirea copilăriei să fie doar o iluzie: „Harriet e acolo, cu tatăl ei, dar complet singură în gară. Tatăl nu o îmbrățișează cînd e tristă, ci o fotografiază. Oskar închide ochii. Copilăria e o instalație inexplicabilă, ca o lucrare de artă modernă. Neînțeleasă și inutilă. Îți vine doar să dai de pămînt cu toată porcăria”.
Schulman scrie o narațiune vie, în care evită explicațiile directe și pînă la ultima pagină cititorul călătorește în timp și spațiu alături de personaje, caută semnificații, legături, dezleagă metafore. Una dintre cele mai sfredelitoare metafore este cea a iepurașului pe care Harriet îl primește după ce este părăsită de mamă. Îl iubește enorm, dar, într-o zi, cînd se dă jos de pe un dulap, îl calcă pe cap. E o alegorie crudă, prin care Schulman sugerează că nu doar visele, ci și viețile firești ale copiilor sînt strivite de neatenția părinților, de nepăsarea sau de incapacitatea lor de a vedea ce poveri aruncă pe umerii copiilor.
"
["post_title"]=>
string(23) "Călătorii prin traume"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(21) "calatorii-prin-traume"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-23 14:01:11"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-23 11:01:11"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240904"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[14]=>
object(WP_Post)#36591 (24) {
["ID"]=>
int(240931)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-25 10:34:38"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-25 07:34:38"
["post_content"]=>
string(6676) "Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Performanțele cineaștilor români vor fi recompensate în cadrul celei de-a 18-a ediții a Galei Premiilor Gopo, care va avea loc în 29 aprilie la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale“ din București. Continuăm focus-ul dedicat filmelor nominalizate la Premiile Gopo cu o recomandare a filmului regizat de Radu Jude.
[caption id="attachment_238382" align="aligncenter" width="540"]
Ilinca Manolache în Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii [/caption]
Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, regizat de Radu Jude, este un road-movie despre abuzurile la locurile de muncă. Lungmetrajul prezintă o serie de probleme sociale cu care ne confruntăm în ziua de azi: de la exploatarea angajaților la condiția femeii în societatea de astăzi, până la orașul-capitală sufocant din care nu mai poți să evadezi.
Angela, protagonista filmului, interpretată de Ilinca Manolache, este o asistentă de producție, care lucrează 16 ore pe zi. Întreaga situație devine comică deoarece Angela, angajată suprasolicitată și epuizată, trebuie să găsească oameni din diferite straturi sociale pentru un film despre protecția muncii comandat de o multinațională
Filmul are o formă neconvențională. Nu pare să existe o imagine elaborată sau pretențioasă. Experiența urmăririi Angelei în timp ce parcurge Bucureștiul în căutarea oamenilor pentru casting lasă acel sentiment de scene ca-n viață. Astfel, ia forma unui film documentar, prin folosirea cadrelor simple și statice (sau cum zice în film la un moment dat, „exact ca un cadru din filmele fraților Lumiere”), despre București. Filmul prezintă orașul ca pe un loc sufocant. Starea este acumulată prin sunetele cu care mulți dintre noi suntem obișnuiți: străzile aglomerate, claxoanele continue ale mașinilor, sirenele ambulanțelor, înjurăturile de la volan și zgomotele de bormașină din apartamente, fix atunci când ai nevoie de liniște.
Cel mai intrigant lucru în acest film este veridicitatea asumată, faptul că surprinde cu adevărat realitatea de azi. Realismul este accentuat și prin inserarea unor secvențe din filmului Angela merge mai departe a lui Lucian Bratu, din 1981. Este povestea unei alte Angela, care lucrează ca șofer de taxi. Cele două filme intră în dialog. Spațiul este același, timpul este diferit. În Angela merge mai departe, Bucureștiul pare mai liber și mai curat. Totuși, în contextul social nu pare să se fi schimbat foarte mult. Paralelismul surprinde aceleași prejudecăți la care sunt supuse cele două femei: bărbații comentează asupra fizicului lor în contextul locului de muncă, sunt înjurate continuu cât timp se află la volan.
https://youtu.be/9JrBfNQ0Wlc
Ana Cătălina EFTIMIE
Liviu TOFAN, Stejărel OLARU, A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității, Editura Omnium, București, 2024, 192 p.[/caption]
Nimeni n-a scris (încă) o carte despre una dintre cele mai fascinante dimensiuni („fenomen” e un cuvînt mult prea tocit) ale anilor 1980 – și anume, boom-ul videoplayerelor: inițial pentru proiecția de filme în așa-numite videoteci, organizate în diverse instituții publice, iar apoi, după 1985, în case particulare, pentru uzul familiei (extinse) sau cu invitați plătitori, pentru vizionarea de casete procurate de pe o mereu alimentată (bizar) piață de intermediari, care le puneau la dispoziție, de foarte multe ori, cu traducere simultană în română. În toate situațiile, casetele conțineau filme – occidentale sau estic-disidente (așa a ajuns foarte cunoscut Andrei Tarkovski în România) – a căror distribuție în cinematografe n-ar fi fost niciodată autorizată de regimul Ceaușescu.
Fascinant în istoria videourilor – care a modelat definitiv așteptările românilor de la modul de viață vestic – e felul în care însuși regimul a făcut-o posibilă, pe fundalul, perfect ignorat de un sistem opac la dezvoltările tehnologice, al accesibilității tot mai crescute a echipamentelor de înregistrare și redare a imaginii. Tocmai foarte brusca „închidere”, cu precădere post-1980, a contactelor cu lumea capitalistă, după un deceniu de „normalizare”, a generat reflexul automat al compensării unei restricții pînă atunci inexistente. Autofinanțarea – prin care instituțiile culturale și-au văzut subvenția redusă la o treime și-au fost trimise la produs bani cum știau și cum puteau – a „născut” videotecile (la fel ca și discotecile și o întreagă practică de spectacole ori concerte de masă cu mesaj incontrolabil). Cu atît mai mult cu cît aceeași austeritate care a condus la autofinanțare scotea din cinematografe filmele de import și reducea la două ore pe zi programul Televiziunii. Și tot regimul însuși a făcut din poliția politică o instituție cu putere disproporționată și cu rol excesiv în dinamica economică a României socialiste.
Ei bine, acum putem citi, în A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității, detaliile sistemului prin care, în acest context, Securitatea însăși a organizat afacerea videocasetelor cu „dublaj” (traducere simultană) în română, la o scară industrială ce făcea imposibilă derularea ei într-un subteran ignorat și de Miliție, și de securiști.
Punctul de plecare pare să fi fost documentarul Ilincăi Călugăreanu de acum aproape zece ani, Chuck Norris vs. Communism (2015), care prezintă circulația optzecistă a videocasetelor drept un fel de act de rezistență, la marginea supravegherii „organelor” și pregătind Revoluția din 1989. Cu siguranță că, pentru mulți dintre cei care se refugiau din fața emisiunilor TVR cu plenare ca să se uite la cinemaul „perfidului Occident”, sentimentul de rezistență era real. Dar cam atît, căci între ceea ce credeau cetățenii obișnuiți și ceea ce era cu adevărat e un uriaș hău.
Pornind de la aparițiile lui în Chuck Norris... (ca „distribuitorul de casete” responsabil de traducerile realizate, cu celebra ei voce, de Irina-Margareta Nistor), cercetătorii Liviu Tofan și Stejărel Olaru fac un portret senzațional unui personaj central în această poveste – Teodor (Dorel) Zamfir, un bișnițar cu vocație antreprenorială, selectat de Securitate tocmai pentru calitățile lui atipice, în același timp apropiat (și turnător) al disidentului Dorin Tudoran și interfața de business a poliției politice. O intersecție de viață posibilă doar într-o lume mică, așa cum era (și a rămas) Bucureștiul, dar surprinzătoare chiar și așa. Pentru acest Dorel, comerțul cu casete video a fost punctul culminant al unei cariere de afaceri oficial ilegale, care exploatau raritatea ori inaccesibilitatea unor produse (de pildă, valuta) și de al cărei succes acest „nici Ostap Bender, nici Enric Marco” (deși cîte puțin din fiecare), după cum îl numește Tudoran, se agață, cu mîndria unui trecut glorios, în interviurile date lui Tofan și Olaru.
Pentru a ajunge la modul în care Zamfir a devenit țarul comerțului video, autorii fac un excurs în istoria locală a filmelor pe casetă, începînd cu mărirea și decăderea videotecilor, interzise, în final, printr-o circulară a președintei Consiliului Culturii și Educației Socialiste, după ce, timp de cîțiva ani, proiecțiile lor erau anunțate chiar și în presa de partid. Probabil că Tofan și Olaru au dreptate să presupună că interdicția impusă de Suzana Gâdea nu putea fi o inițiativă proprie a ei și a CCES – un indiciu e rezoluția de pe documentul (reprodus în carte) privind interdicția, identificat de cercetătoarea Alexandra Bardan (ale cărei analize despre economia videourilor sînt excepționale), rezoluție semnată de Petre Enache, la acea dată, secretar CC al PCR cu propaganda. În paralel, cartea investighează „formarea” lui Dorel în business-ul informal, rolul avut de sora lui (căsătorită inițial cu fiul fostului spion sovietic și ministru al Apărării Emil Bodnăraș și emigrată, apoi, în SUA) și de șederile în închisoare pentru ceea ce va fi, în final, o colaborare pe mai multe planuri, oficiale (sub numele conspirativ „Zaharia”) sau mai puțin, cu Securitatea. Toate, coroborîndu-se în a-l face un candidat ideal ca interfață pentru o afacere de mari dimensiuni care să umple locul lăsat liber de închiderea videotecilor „instituționale”.
Teza lui Tofan și Olaru, fondată pe mărturii conducînd inclusiv la estimarea volumului de casete circulate de „Zaharia”, este că o operațiune de asemenea amploare, conducînd la încasări de 500.000 de lei pe zi (o avere în acei ani), timp de ani întregi, necălcată niciodată de „organe”, nu putea fi derulată decît cu ajutor și protecție directă din partea unor oficiali de rang înalt ai Securității. Așa intră în scenă o serie de alte personaje – ofițeri, colaboratori ai lui Zamfir trimiși de „șefii” lui, Adrian Năstase și Traian Băsescu înșiși, toți, cîștigători de marcă la bursa politică, instituțională și antreprenorială postdecembristă. Dacă Zamfir însuși a devenit un om bogat în anii ’80 și după aceea (în ritmul valută – aur – case – club), el e departe de a fi singurul – scara industrială a acestui comerț a hrănit (și a spălat), cu certitudine, inițiativele capitaliste post-90 ale unei noi clase sociale de „investitori”, ivită din rîndul, desigur, al handler-ilor lui Dorel. Chiar și lista filmelor traduse de Irina-Margareta Nistor – circa 3.000, conform estimărilor ei –, scrisă de mînă și păstrată în agenda ei (care apare și în Chuck Norris...), indică aspectul comercial, mai curînd decît politic, al întreprinderii. Diversitatea titlurilor e oarecum năucitoare, se întinde de la Ultimul tangou la Paris la „filme cu bătăi” acum obscure și indică (pe lîngă surse diverse de proveniență) un efort de satisfacere a unei „piețe” cît mai ample, cu o diversitate de gusturi. Și nu, nu aș zice că spectatorii frustrați de divertisment ai acelor ani s-ar fi uitat la orice – s-ar fi uitat o dată, dar profitul afacerii, în ansamblul rețelei, depindea concomitent de alimentarea recurentă cu „noutăți” și de vandabilitatea în multiple copii ale aceleiași producții.
Și nimic nu ar putea fi mai uimitor decît absența subiectului în cauză, traficul de casete video și vizionarea de filme fără viză ideologică, în dosarele „de problemă” ale Securității, dacă Tofan și Olaru nu ar decoda nu doar implicarea unor mahări de la Contraspionaj etc. în mașinăria lui Zamfir, ci și evidenta „vămuire” a dosarului lui Dorel însuși, sub însăși semnătura unuia dintre profitorii (dacă nu și inițiatorii) schemei.
(Sînt foarte curioasă – iar cartea nu-mi răspunde la această curiozitate – dacă efortul Securității de a ignora fenomenul accesul vast al cetățenilor RSR la „poluarea morală” a filmelor occidentale a mers pînă la inexistența, în dosarele poliției politice, a oricăror mențiuni legate de Irina-Margareta Nistor, care, la acea dată, era angajată a Televiziunii. Nu e singurul aspect asupra căruia Tofan și Olaru păstrează discreția – deși apar referințe la acest aspect, cei doi nu spun mare lucru nici despre căsătoria fiicei lui Dorel Zamfir cu un membru al familiei liderului comunist Paul Niculescu-Mizil.)
A fost ca-n filme e, într-adevăr, o carte cu un personaj (negativ) spectaculos în mica lui nemernicie complexă, un mic volum senzațional el însuși, care ar trebui să se vîndă ca pîinea caldă (sau ca videocasetele de pe vremuri, doar că nu pe sub mînă). Dincolo de „ghidul” de organizare al ilegalei afaceri a lui Zamfir și de profilul lui specific de întreprinzător al penuriei, Liviu Tofan și Stejărel Olaru arată una dintre sursele (bănoase) ale capitalismului autohton postrevoluționar, capitalism deprins nu atît din filme americane, cît din exersarea lui în umbra „dictaturii proletariatului”.
Fenomenul casetelor video nu a fost despre libertate, a fost despre exploatarea lipsurilor în beneficiul privilegiaților sistemului. La vremuri noi, tot ei."
["post_title"]=>
string(42) "Marea afacere nesecretă a casetelor video"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(41) "marea-afacere-nesecreta-a-casetelor-video"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 08:19:44"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 05:19:44"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240940"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[16]=>
object(WP_Post)#36589 (24) {
["ID"]=>
int(240941)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-26 10:09:19"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 07:09:19"
["post_content"]=>
string(28694) "
Pe 12 august 2022, pe cînd se pregătea să ţină o conferinţă la Institutul Chautauqua din Chautauqua, New York, Salman Rushdie a fost înjunghiat de mai multe ori pe scenă de un bărbat în vîrstă de douăzeci şi patru de ani din Fairview, New Jersey. Scriitorul a supravieţuit, dar a suferit răni grave, în urma cărora şi‑a pierdut vederea la un ochi şi capacitatea de a‑şi folosi o mînă. Despre această experienţă traumatizantă scrie în cea mai recentă carte a sa, Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat/ KNIFE: Meditations After an Attempted Murder.
Relatare captivantă a eforturilor scriitorului de-a înțelege și integra în propria viață drama prin care a trecut odată cu atacul survenit la 33 de ani după condamnarea la moarte pe care i-a adus-o publicarea celebrului roman Versetele satanice, volumul Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat a apărut simultan în 16 țări, în data de 16 aprilie 2024, iar ediția în limba română este disponibilă în librării începînd de luni, 22 aprilie.
O carte profund personală, o meditație asupra vieții, pierderii, dragostei, puterii artei, Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat apare în colecția „Biblioteca Polirom. Seria de autor Salman Rushdie (coordonator: Dan Croitoru), în traducerea Danei Crăciun (ediție cartonată).
„N-am văzut cuțitul sau cel puțin nu-l țin minte. Nu știu dacă a fost unul lung sau scurt, cu lama lată, de vînătoare, sau îngustă, ca un stilet, zimțată ca la un cuțit de pîine sau curbată ca o seceră, un briceag de copil al străzii sau chiar un cuțit obișnuit de tăiat carnea, furat din bucătăria maică-sii. Nici nu-mi pasă. Arma aceea nevăzută a fost suficient de utilă și și-a făcut treaba.”
Salman Rushdie
„Trecuseră treizeci și trei de ani și jumătate de la faimoasa condamnare la moarte proclamată de ayatollahul Ruhollah Khomeini împotriva mea și a tuturor celor implicați în publicarea Versetelor satanice și mărturisesc că, pe parcursul acestor ani, mi-am imaginat uneori cum asasinul se ridică la vreun eveniment public și se repede la mine exact în acest fel. Așa că primul meu gînd cînd am văzut această siluetă ucigașă năvălind spre mine a fost: Așadar, tu ești. Iată-te. Se zice că ultimele cuvinte ale lui Henry James ar fi fost: «Așadar, în cele din urmă a venit distinsa chestiune». Și la mine venea moartea, dar nu mi-a dat impresia c-ar fi distinsă. Mi-a dat impresia de anacronism.”Salman Rushdie
Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat
(fragment)
Salman RUSHDIE
„Aveam o tăietură adîncă în limbă, în partea stîngă. Probabil mi‑o muşcasem fără să vreau cînd căzusem în amfiteatru. Am avut nevoie de cusături. Eliza mi‑a spus că scena în care eu ţin gura deschisă în timp ce un medic ia un ac cu aţă şi îmi coase limba a fost pe locul al doilea în topul lucrurilor cel mai dificil de văzut. Mi s‑a spus că firele se autodizolvau şi că aveau să dispară în mai puţin de două săptămîni. Pînă atunci trebuia să urmez o dietă cu alimente moi – supe, piure de cartofi şi cam atît. M‑am consolat cu gîndul că măcar dinţii păreau să fie în regulă: nu îmi căzuseră, aşa cum crezusem după primul pumn încasat. Treptat, limba mi s‑a vindecat în ritmul prevăzut şi firele au dispărut de la sine. ———— Cel mai îngrozitor lucru pe care a fost nevoită să‑l vadă Eliza a fost ochiul meu. La fiecare oră, o asistentă trebuia să vină ca să‑l umezească cu o soluţie salină, pentru că era atît de umflat şi ieşise atît de mult din orbită, încît pleoapa nu se mai putea închide, aşa că ochiul nu se mai umezea singur. Aveam multe motive de plîns, dar nu aveam lacrimi. Cînd mi s‑au îndepărtat bandajele, ochiul s‑a dezvăluit drept o monstruozitate. Au venit medici care să verifice dacă îmi mai rămăsese vreo urmă de vedere. Mi s‑a spus să‑mi acopăr ochiul stîng cu mîna dreaptă, cea nevătămată, iar apoi mi‑au vîrît o lumină în ochiul drept. A existat un moment în care am zis, foarte entuziasmat, că pot vedea lumina în colţul din dreapta al cîmpului vizual. Doctorii s‑au entuziasmat şi ei, dar a fost o speranţă deşartă. Pur şi simplu nu‑mi acoperisem suficient de bine ochiul stîng şi el era cel care percepea de fapt lumina pe lîngă mînă. Ochiul era pierdut. Încercam să mă obişnuiesc cu ideea. Nervul optic îmi fusese distrus şi n‑aveam ce să mai fac. Pe mine nu m‑a ucis acest A., dar mi‑a ucis ochiul. Nici acum, cînd scriu rîndurile de faţă, nu m‑am obişnuit cu pierderea. Este dificil din punct de vedere fizic – nu‑i uşor să nu mai poţi percepe un sfert din cîmpul vizual normal şi să rămîi fără percepţia adîncimii, astfel încît, atunci cînd încerc să‑mi torn un pahar cu apă, am mari şanse să ratez paharul –, dar e şi mai dificil din punct de vedere emoţional. Să accept că aşa o să stea lucrurile pentru tot restul vieţii... este deprimant. Dar, după cum i‑au tot repetat în Copiii din miez de noapte părinţii lui Saleem Sinai cît era mic (şi cum mi‑au spus şi mie ai mei), „Ce n‑ai vindecat trebuie îndurat“. A venit şi ziua cînd medicii mi‑au spus planul lor pe termen scurt pentru ochi. Au zis că pe termen lung nu puteau lua nici o decizie pînă nu se retrăgea umflătura. Începuse să se retragă, dar povestea avea să mai dureze. În cîteva zile însă ar fi posibil să tragă pleoapa peste ochi, după care şi ochiul va fi mai uşor de protejat şi îngrijit. Au propus să coboare pleoapa şi apoi să o coasă. După aceea canalele lacrimale vor începe să funcţioneze din nou, iar ochiul nu va mai avea nevoie de umezire cu soluţie salină din oră în oră. Ca urmare, va fi ferit de alte probleme. (M‑am întrebat ce alte probleme mai puteau apărea, dar m‑am abţinut din nou şi n‑am zis nimic.) — Sună foarte dureros, am zis. — Vom folosi un anestezic local puternic, m‑au liniştit ei. — Bine, am consimţit. Pentru că nu suport deloc bine durerea. Intervenţia a avut loc peste vreo două zile. Am văzut cum se apropie acul şi am spus temător: — Cum rămîne cu anestezia? Mi s‑a explicat că este în ac. Tot ce pot spune despre ce a urmat este că, dacă într‑adevăr lucrurile au stat aşa, nu pot să‑mi imaginez cît de tare ar fi durut totul dacă n‑ar fi fost aşa. Eliza era în salon, aşa că mi‑a auzit gemetele de durere şi mi‑a văzut corpul crispîndu‑se. Dă‑mi voie să‑ţi ofer acest sfat, bunule cititor: dacă poţi evita vreodată să ţi se coasă pleoapa... evită. Doare foarte, foarte tare. Intervenţia „a fost reuşită“, cum zic medicii. Nu este cuvîntul pe care l‑aş fi ales eu. A fost experienţa cea mai apropiată de durerea insuportabilă din toată viaţa mea – şi da, includ aici şi loviturile de cuţit: în timpul atacului am fost atît de şocat, încît n‑am simţit durerea ca durere, deşi martorii pe care i‑am menţionat au spus că „urlasem“. După această intervenţie „reuşită“, m‑am gîndit la nişte versuri din cîntecul lui Bob Dylan „Love Minus Zero/ No Limit“, pe care mi‑l cîntase prietenul meu Steve, în Sardinia, în iunie, de ziua mea: „...eşecul e cel mai mare succes/ şi acel eşec nu‑i deloc un succes“. Aveau să treacă şapte săptămîni pînă să poată fi îndepărtate firele cusăturii.***
În Ziua a Şaptea, la ora unsprezece dimineaţa, Eliza mi‑a pus în faţă laptopul ei ca să‑i pot urmări pe prietenii şi susţinătorii care se adunau pe treptele Bibliotecii Publice din New York pentru a‑şi exprima solidaritatea. În urmă cu exact o săptămînă zăceam pe scena amfiteatrului din Chautauqua, gîndindu‑mă la moarte, încercînd să nu mor. Acum sute de oameni se adunau pe Fifth Avenue ca să arate că sînt „alături de Salman“. Iată‑l pe prietenul meu, minunatul romancier Colum McCann, spunînd „Je suis Salman“, la fel cum şi eu, şi mulţi alţii spuseserăm pe 7 ianuarie 2015, atunci cînd au fost asasinaţi caricaturiştii de la Charlie Hebdo, „Je suis Charlie“. Cît de emoţionant, dar şi cît de straniu era să devin eu acest slogan. În deschidere, Suzanne Nossel, preşedinta PEN America, organizaţia scriitorilor al cărei preşedinte fusesem şi eu, a făcut cîteva remarci însufleţite: „Cînd asasinul a înfipt cuţitul în gîtul lui Salman Rushdie, el a străpuns mai mult decît carnea unui scriitor renumit. A sfîşiat însuşi timpul şi ne‑a făcut pe toţi să ne dăm seama că ororile trecutului sînt obsedant de prezente. S‑a strecurat dincolo de graniţe şi a permis astfel braţului lung al unui guvern răzbunător să ajungă într‑un refugiu paşnic. Ne‑a săgetat calmul şi acum stăm treji noaptea, contemplînd teroarea absolută a acelor momente de pe scena din Chautauqua. Şi ne‑a spulberat liniştea, forţîndu‑ne să ne gîndim la fragilitatea propriei libertăţi“. Acest discurs, precum şi tot ce a urmat m‑au adus în pragul lacrimilor, dar, în acelaşi timp, mi‑am zis: Nu‑i da atît de multă putere, Suzanne. Nu sîntem atît de uşor de spulberat. Nu‑l transforma într‑un înger al apocalipsei. Nu‑i decît un măscărici idiot care a avut noroc. Peste o duzină de vorbitori, printre care s‑au numărat prieteni dragi – Kiran Desai, Paul Auster, A.M. Homes, Francesco Clemente. M‑a copleşit emoţia. Mi‑a fost greu să vorbesc. Apoi însă Eliza a pornit camera video şi m‑a întrebat despre această experienţă. Dragul meu, cum te‑ai simţit cînd i‑ai văzut pe toţi cei care s‑au adunat pentru tine la New York, în această zi frumoasă şi senină? Vocea îmi era slabă şi respiraţia neregulată. Am răspuns în fraze frînte. M‑am simţit... recunoscător... emoţionat... să ştiu... că viaţa mea... înseamnă... înseamnă atît de mult... pentru alţii. Şi... m‑am bucurat... să‑mi aud... textele citite. După evenimentul de la bibliotecă s‑au organizat adunări în sprijinul meu peste tot (sau cel puţin asta era impresia): în Anglia, în Canada şi în toată Europa. M‑am gîndit din nou că iubirea era o forţă autentică, o forţă care vindecă. N‑am nici cea mai mică îndoială că iubirea care mi s‑a arătat – iubirea străinilor, nu doar a familiei şi prietenilor – m‑a ajutat imens să‑mi revin. La început... odinioară... după fatwa... a existat multă ostilitate, chiar şi în lumea literară... Am sentimentul... că poate acum... oamenii mă plac... măcar puţin. N‑am încercat decît să fac... o treabă bună... ceea ce e corect. Asta‑i tot ce‑am... În ziua aceea, ceva mai tîrziu, am simţit nevoia să‑i spun Elizei cît de recunoscător îi eram şi ei. — Zău că faci mai mult decît e omeneşte posibil. Mi‑a spus că nu‑i nevoie să‑i mulţumesc. — Dar chiar simt o recunoştinţă profundă... vreau să ştii... că o simt. A schimbat subiectul şi m‑a întrebat despre un cîntec pe ritm de calipso al lui Belafonte pe care mă auzise că‑l fredonam. — Cîntecul măgarului, i‑am zis. „Foarte clar vă spun acum / Să nu‑mi legaţi aici măgarul“. M‑a rugat să‑l cînt. Nici în vremurile bune nu‑s în stare să cînt, dar acum l‑am îngînat pentru ea cu o voce slabă, spartă. „Măgarul cic‑a‑nnebunit,/ să nu‑mi legaţi aici măgarul,/ doar de la fîn a ameţit,/ să nu‑mi legaţi aici măgarul!“ Mă face fericit, i‑am spus eu, să pot vorbi cu tine chestii prosteşti.***
Evenimentul de pe treptele bibliotecii mi‑a insuflat o doză mare de energie, mai multă decît orice medicament. Am discutat cu Eliza cum să facem ca să ne redobîndim viaţa. Trebuie să găsim viaţa, i‑am spus. Nu putem doar să stăm aşa, revenindu‑ne din moartea care a fost atît de aproape. Trebuie să găsim viaţa.***
Încerc să‑mi amintesc dacă m‑am simţit vreodată furios în acele zile. Am rămas în secţia de traumatisme grave de la Hamot timp de optsprezece zile – cele mai lungi optsprezece zile din viaţa mea – şi, cînd încerc să revin cu gîndul în acel salon, îmi amintesc că m‑am simţit slab, îndîrjit, epuizat, deprimat, buimac, bolnav, ameţit şi, alături de Eliza, Zafar şi Sameen, iubitor şi iubit. De furie nu‑mi amintesc. Cred că furia mi s‑a părut un lux pe care nu mi‑l puteam permite. Nu era utilă şi aveam lucruri mai importante de care trebuia să mă ocup. Nu m‑am gîndit foarte mult la bărbatul ale cărui acţiuni mă aduseseră acolo şi nici la bărbaţii a căror ideologie criminală îl inspirase să acţioneze astfel. M‑am gîndit în primul rînd la supravieţuire, care însemna nu doar să rămîn în viaţă, ci şi să‑mi redobîndesc viaţa dinainte, viaţa liberă pe care mi‑o clădisem cu atîta grijă în ultimii douăzeci de ani. Trupul meu mult încercat se descurca destul de bine în condiţiile date. În acele zile am aflat multe despre uluitoarea capacitate a trupului omenesc de a se reface. Animalul uman este în stare să facă multe lucruri rele (şi cîteva nobile), dar cînd îi este ameninţată existenţa, un instinct puternic se trezeşte şi preia controlul. Instinctul de conservare a fost cel care mi‑a şoptit la ureche pe cînd zăceam însîngerat la Chautauqua. Trăieşte. Trăieşte. A continuat să‑mi şoptească şi pe patul de spital. În ce priveşte restul – redobîndirea vieţii mele dinainte –, ştiam că mai trebuie să aştept. Urma să fie un drum lung şi, înainte să o pot porni în acea direcţie, trebuia să învăţ să păşesc. Lîngă pat se găsea un fotoliu. Primul pas a fost să mă simt în stare să stau în acel fotoliu. La început am avut nevoie de ajutor ca să‑mi mişc picioarele, să mă ridic, să mă aşez. Dar mă simţeam tot mai bine stînd ridicat şi, cu fiecare zi care trecea, mi‑a fost tot mai uşor să mă îndrept spre fotoliu. Cu fiecare zi care trecea, am devenit tot mai capabil să mă descurc singur. Ziua în care am fost în stare să merg la toaletă, să am scaun ca un pacient cuminte şi apoi să mă şterg singur, fără ajutorul vreunei infirmiere... ei bine, ziua aceea a fost ca o eliberare. Trăisem cu groaza că voi ajunge un invalid care va avea nevoie de cineva care să‑l şteargă, să‑l spele, să‑l trateze ca pe un bebeluş. Acum am început să sper, măcar puţin, că în curînd aş putea ajunge iarăşi adult. În baie nu era nici o oglindă. Tot nu‑mi văzusem chipul încă. După vreo zece zile, am păşit afară din salon! Aveam alături o asistentă şi atunci, prima dată, m‑am ajutat şi de un cadru – ceea ce englezii numesc cadru Zimmer –, dar am reuşit să parcurg jumătate din acel coridor de spital şi să mă întorc. Agenţii de pază şi angajaţii spitalului mi‑au făcut semne de încurajare. Iar după aceea, cu fiecare zi care trecea, m‑am deplasat tot mai bine. Faptul că reuşeam să fac singur cîteva lucruri simple, obişnuite, mi‑a ridicat mult moralul. A trebuit să învăţ cum să ţin periuţa de dinţi şi să pun pastă pe ea cu o singură mînă. Rămîneau însă unele probleme medicale îngrijorătoare. Aveam tot felul de punguliţe prinse de diverse părţi ale corpului, menite să strîngă lichidele care se scurgeau din mine. Iar una dintre rănile pe care cuţitul mi le făcuse pe faţă vătămase canalul prin care îmi ajungea saliva în gură, astfel că aceasta îmi curgea pe obraz. Un medic tînăr a venit să se ocupe de problemă. Mi‑a vîrît în obraz o fîşie de material absorbant şi mă vizita de două ori pe zi ca să apese puternic pe rană şi să scoată o parte din fîşie, îmbibată în salivă. Încet‑încet, scurgerea a încetat. Procedura era extrem de deranjantă, aşa că am început să‑i spun doctorul Durere. Dar a funcţionat şi, pînă m‑au externat de la Hamot, nu‑mi mai curgea salivă pe obraz. Mîna stîngă îmi era imobilizată într‑o atelă. Era prea devreme ca să încep fizioterapia. Mai întîi trebuiau să mi se refacă tendoanele. Pe lîngă ochiul drept scos, această mînă invalidă era dovada cea mai de netăgăduit a noii mele realităţi. Mai mulţi oameni au încercat să mă consoleze spunîndu‑mi „Măcar eşti dreptaci“, dar în realitate această remarcă bine intenţionată nu mă mîngîia. Sursa mea principală de mîngîiere era faptul că îi aveam alături de mine pe Eliza, Zafar şi Sameen. Zafar avea nouă ani cînd a fost pronunţată fatwa şi a trebuit să crească cu această ameninţare plutind peste capul tatălui său. Apoi, tocmai cînd lucrurile păreau să se îndrepte, iubita lui mamă, Clarissa, a murit de un cancer la sîn care a revenit cu o agresivitate sălbatică după mai bine de cinci ani de remisie. El avea nouăsprezece ani. Trecuse cu graţie şi stăpînire de sine prin trauma unei astfel de copilării şi, m‑am gîndit eu, era o nenorocire că, după mai mult de douăzeci de ani, trecutul se întorcea să‑l bîntuie astfel şi să‑l aducă de la Londra în acest loc îndepărtat, unde tatăl lui zăcea în spital, luptîndu‑se pentru supravieţuire. Nu eram singurul a cărui viaţă fusese schilodită de ameninţarea teroristă. Şi el era o victimă. Sameen şi cu mine am fost aliaţi de nădejde chiar din prima zi cînd a apărut în Bombay, la un an şi două săptămîni după mine. În copilărie nimeni altcineva nu mi‑a fost mai apropiat ca ea. Se lupta să mă apere atunci cînd avea impresia că alţii erau răi cu mine, iar eu o scoteam din bucluc în faţa părinţilor noştri. Într‑o zi, pe cînd aveam vreo opt sau nouă ani, s‑a auzit soneria de la intrare. În prag stătea un părinte furios, care a ridicat vocea la tatăl meu: — Fiica dumitale tocmai mi‑a bătut fiul! Tata a început să rîdă. — Şşşt, a zis el. Nu o spune aşa tare. Am rămas apropiaţi toată viaţa. Şi acum se întîmplase asta. I‑am repetat întruna cît de mult o iubesc şi ce mult înseamnă pentru mine – cît de mult mă ajută – faptul că venise. După cîteva zile mi‑a zis: — Acum sînt foarte nedumerită. Niciodată n‑ai fost atît de drăguţ cu mine. Ăsta era stilul nostru: ne tachinam, glumeam, ne iritam reciproc, ştiind că afecţiunea dintre noi nu trebuia să fie exprimată sentimental pentru a exista. Şi totuşi iată‑mă sentimental pînă la lacrimi. Avea dreptate să fie nedumerită: nu eram eu însumi’’.Fragment din Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat de Salman Rushdie, Editura Polirom, 2024, colecția „Biblioteca Polirom” (coordonator Dan Croitoru), traducere din limba engleză și note de Dana Crăciun
© 2024, Rachel Eliza Griffiths[/caption]
Salman RUSHDIE s‑a născut la Bombay (azi Mumbai), în 1947. La vîrsta de treisprezece ani a plecat în Anglia, unde a studiat istoria, la prestigiosul King’s College din Cambridge. După absolvire, s‑a mutat la Karachi, în Pakistan. A avut o scurtă şi nefericită experienţă în televiziune, după care s‑a întors în Anglia, unde şi‑a construit o carieră de scriitor profesionist.
A debutat în 1975, cu Grimus, dar romanul care l‑a impus definitiv a fost Copiii din miez de noapte (1981), distins în acelaşi an cu Booker Prize şi cu The Booker of Bookers, în 1993. I‑au urmat volumele Ruşinea (1983), Versetele satanice (1988), pentru care a fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini în 1989, Harun şi Marea de Poveşti (1990), Ultimul suspin al Maurului (1995), Pămîntul de sub tălpile ei (1999), Furie (2001), Shalimar clovnul (2005), Seducătoarea din Florenţa (2008), Luka şi Focul Vieţii (2010), Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi (2015), Casa Golden (2017), Quichotte (2019), Oraşul Victoriei (2023). Pe lîngă romanele menţionate, a mai publicat culegerea de povestiri Orient, Occident (1994) şi volumele de publicistică Patrii imaginare (1992) şi Dincolo de limite (2002), precum şi jurnalul de călătorie Surîsul jaguarului (1987). În 2012, i‑a apărut volumul de amintiri Joseph Anton: Memorii.
De‑a lungul carierei, Rushdie a fost recompensat cu numeroase distincţii literare pe lîngă cele amintite mai sus: Golden PEN Award, Premiul James Tait Black Memorial, James Joyce Award, Prix du Meilleur Livre Étranger. În 1983, prozatorul a devenit membru al Royal Society of Literature. În 1999, Franţa i‑a acordat titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. În 2007, i‑a fost decernat titlul de Cavaler al Imperiului Britanic, iar în 2008, a devenit membru al American Academy of Arts and Letters. Din anul 2000, Salman Rushdie locuieşte în SUA, în New York City.
Sigur, povestea pe care urmează s-o depănăm, concentrînd amintiri străvechi, nu le va spune prea multe celor nedispuşi sau nedeprinşi cu mărturii care le tulbură, oarecum, ceea ce au impresia că ştiu: despre ce a fost cîndva, pentru părinţii sau bunicii lor, pentru cei care au trăit în îngheţatul fierbinte numit comunism. Ca şi cînd lumea vieţii oamenilor ar fi fost numai ideologie; una, fără alte multiple şi amestecate memorii: izvorîte din biologie, din sufletele individuale sau din cel supraindividual, din năzuinţe sau speranţe îndreptăţite sau nu, din aşteptări cu miză morală autentică sau doar ca „o aparenţă a binelui“ – cum ne avertiza Aristotel. Dar poveştile nu se spun singure. E nevoie de povestitori. Cît mai mulţi, cît mai diverşi. Cît mai credibili.
Împrejurări, o documentare și o interpretare
Bunul meu prieten Peter Dan atrăgea atenţia, într-o discuţie despre „epoci“, cu trimitere directă la cea „de aur“ din istoria noastră recentă, asupra conţinutului vag, imprecis, nu arareori ambiguu şi, oricum, „cognitiv nesatisfăcător“ al expresiei „adevărul unei epoci“. De ce şi de unde a venit această obsesie pentru „adevărul“ unei epoci? Ce legătură există între, pe de o parte, această înclinaţie, nevoie de bază a condiţiei omeneşti (să ştim adevărul unei epoci), şi, pe de altă parte, propensiunea de semn contrar: spre amăgirea raţionalităţii, spre iluzia validităţii, spre minciună şi duplicitate?
Acelaşi amic îşi continua raţionamentul reflexiv: „adevărul unei epoci“ nu este „o esenţă“ ce încape într-un concept neschimbător; mai mult, „adevărul unei epoci“ ţine de toate trăirile devenite relevante, încapsulate în memoria grupurilor sociale; şi, ca atare, mai important, „adevărul unei epoci“ este un construct mental, unul irumpt din dinamica contradictorie a situaţiilor şi a contextelor vieţii; mai ales a celor în care transpare, într-un fel sau altul, un sens al gravităţii etice a vieţii.
Înseamnă că „adevărul unei epoci“ este un construct al minţii cu un conţinut variabil, în care oamenii descoperă mereu şi mereu alte semnificaţii pentru aparent aceleaşi evenimente. Iar în fluxul memoriei se reţin doar acele evenimente şi acele personaje care au o semnificaţie transindividuală, una semnalizatoare de continuităţi valorice majore.
Nu numai că nu-l pot contrazice, dar constat imediat că sînt foarte multe fapte petrecute în spaţiul nostru public care-şi acceptă interpretarea şi plasarea într-o naraţiune. Una de dorit a fi articulată la un întreg: mai puţin aflat doar în limitele abrupte ale registrului maniheist.
Întrebarea care, poate, ar trebui pusă este: sînt oare create condiţii de ordin cognitiv şi aşteptări de ordin moral profund pentru a vedea şi altfel decît în alb şi negru acte şi fapte, persoane şi personalităţi din acest cuprins, atît de amalgamat, neaşezat şi plin de direcţii haotice, al memoriei colective?
Îl consult pe amicul străvechi chiar asupra unui personaj celebru din vremea studenţiei noastre comune – Cezar Mititelu.
Pornim amîndoi de la constatarea simplă şi clară, şi atunci, şi după aceea: întîi de toate, Cezar Mititelu a fost, fără putinţă de tăgadă, un contestatar, aproape solitar, al „epocii de aur“ şi în timpul „epocii de aur“. A fost atunci un revoltat. Nu s-a „inventat“ după aceea. Din acest punct de vedere, cu certitudine, atitudinea şi modul său de viaţă din „socialismul real“ se caracterizează printr-o remarcabilă coerenţă şi consecvenţă.
Apoi, în perioada 1967-1972, cînd am împărţit acelaşi spaţiu al facultăţii, nouă, cel puţin, Cezar Mititelu nu ni se părea a fi un personaj cu totul ieşit din comun. El era, în percepţia multora, parte din climatul facultăţii, unul destul de relaxat şi încrezător în „deschidere“. În al treilea rînd, Cezar este important şi pentru că activitatea lui contestatară dintre ’65 și ’89 poate fi comparată cu viaţa lui postrevoluţionară dintre 1989 şi 1999, cînd s-a stins în anonimat. „Viclenia istoriei“ şi-a urmat drumul său, cu „indiferenţa“ cunoscută în faţa destinului său individual. În orice caz, absolventul de filozofie, în 1973, Mititelu Cezar a suportat toate formele de represiune, inclusiv închisoarea, din motive, evident, politice, mascate însă prin acuzaţia devenită paravan ticălos: cea de „parazitism“.
În fapt, deci, Cezar Mititelu a riscat enorm adoptînd un stil de viaţă atît de radical diferit faţă de normele impuse ideologic, devenite tot mai represive. A fost condamnat şi şi-a pierdut libertatea exterioară prin încarcerări, percheziţii, hăituire şi intimidare. Dar pentru mulţi el era şi speranţa – cel mai sigur cam pînă prin ’76-’77 – că „s-ar putea, totuşi, trăi liber, chiar paralel cu societatea socialismului multilateral dezvoltat“.
Între timp, despre Cezar Mititelu au început să apară studii ample, precum cel pe care-l datorăm lui Bogdan Rusu, intitulat „Cinismul şi socialismul multilateral dezvoltat. Gînduri cu Cezar Mititelu“ (în Cristian Iftode, Cristina Voinea eds., Critică, marginalitate, cinism, Editura Universităţii din Bucureşti, 2017, pp. 83-118). În cele ce urmează considerăm că se cuvine prima dată să prezentăm concluziile unei cercetări documentate în Arhivele CNSAS și de-abia după aceea să prezentăm propria mărturie, inevitabil marcată de „jocul memoriei“ și de incompletitudinea cunoașterii întregii vieți a lui Cezar Mititelu.
Ideile directoare ale tînărului filozof român sînt, în esenţă, următoarele: 1. „Cezar Mititelu (1945-1999) a fost un filozof marxist. El a fost singurul filozof român, marxist sau nemarxist, care a gîndit concretul istoric în care trăia… în acord cu exigenţele unei existenţe autentic umane“ (op. cit., pp. 83-84); 2. el „nici n-a boicotat istoria, nici n-a rezistat regimului totalitar prin cultură…“ [dar] „a fost singurul care a legat întrebarea moral-politică fundamentală «cum să trăim o viaţă bună şi dreaptă?» de contextul concret al Republicii Socialiste România“ (p. 84); 3. „între ideea socialismului şi realitatea lui exista o contradicţie reală, pe care românii o ignorau văzîndu-şi de umplutul burţii, fie o eschivau refugiindu-se în ideal… sfidînd, adică, negînd, realitatea. Mititelu s-a plasat ferm în realitate şi a negat adecvarea ei la ideal: a arătat că «socialismul multilateral dezvoltat» nu este socialism, ci «cu totul altceva»… [iar] revoluţia fusese lăsată baltă“ (pp. 87-88); 4. munca neînstrăinată despre care vorbea Marx nu a devenit în socialism o „necesitate vitală, ci tot o «vînzare a forței de munc㻓, iar „munca salariată în RSR era, în realitatea ei, nemuncă, «prostituţie», aservire, înstrăinare, îndobitocire“ (p. 90); 5. ca atare, Mititelu Cezar optează pentru un mod de viaţă, în cea mai mare măsură, dus în conformitate cu cel propus şi practicat de cinicii antici, Diogene din Sinope în primul rînd (p. 91); or, cinicul descoperă elementele simple şi fundamentale „ale vieţii bune şi drepte“ „trăind el însuşi o viaţă redusă la elementar: fără casă, cu o singură manta, cu toată averea încăpînd într-o desagă, hrănindu-se frugal cu ceea ce oferă natura sau cu ceea ce procură [prin] cerşetorie“ (p. 93); 6. aceste forme de comportare sînt recognoscibile, fără rest, la Cezar pe tot parcursul vieţii lui petrecute în „socialismul real“ (v. pp. 95-115). Iată şi judecata sintetică a lui Bogdan Rusu: „În militantismul revoluţionar, în implicarea politică, în curajul spunerii adevărului, în felul în care acest adevăr este trăit, în caracterul deranjant al vieţii lui Mititelu, în toate acestea se citeşte, consider, profilul unui cinic autentic“ (p. 116).
După apariţia studiului menţionat şi a altor articole ale adepţilor sau cunoscuţilor lui Cezar, „subiectul“ Cezar Mititelu este departe de a fi epuizat.
E vorba, evident, despre tot ce a făcut el în tot acest răstimp, şi cu deosebire ne gîndim la rolul jucat de acest cinic modern – îmbrăcat în hainele cinismului antic – în configurarea unei alternative la modul de viaţă din socialismul românesc. În fapt, această alternativă era una perfect consonantă şi cu (nu numai cu) manifestările contraculturale din lumea largă, faţă de forţele represive.
În fond, Cezar Mititelu se ridica împotriva adaptabilităţii obediente, întinsă între amoralitate şi imoralitate. Poate că tocmai de aceea le solicita în chip imperativ adepţilor nu numai „să se trezească“, ci şi să transmită mai departe „adevărul pe care îl proclam în gura mare“ (Bogdan Rusu, op.cit., p. 109).
Bogdan Rusu, dintre interpreţi, redă cu siguranţă cel mai profund dimensiunea etică a întregii sale atitudini prin propunerea unui mod de viaţă înrădăcinat şi întemeiat în şi prin cinismul antic: „în atitudinea lui Mititelu se vede nu o formă de lene congenitală, cum spuneau securiştii, nici o comoditate care a devenit viciu, cum spuneau unii apropiaţi, ci o autentică grijă de sine în vederea altora. Mititelu vroia să trăiască o viaţă omenească, liberă, pentru a le aminti celorlalţi permanent că viaţa lor nu e omenească şi nu e liberă, că realitatea existenţei lor este prostituarea morală şi dobitocia“ (p. 112).
De la marginalizare la tatonarea unui stil de viață rebel
A îndrăzni să depun o mărturie despre Cezar Mititelu după 56 de ani de cînd l-am întîlnit prima oară, în toamna anului 1967, pe culoarele Facultății de Filozofie, nu este un fapt lipsit de cîteva riscuri. Întîi de toate, este riscul cognitiv. Cunoașterea, în acest caz, este, inevitabil, incompletă și în mare măsură dependentă de jocul capricios al memoriei mele. În al doilea rînd, riscul care mă preocupă la fel de mult precum deficitul cognitiv este cel pe care l-aș numi riscul moral: să formulez judecăți cu încărcătură etică pentru a cuprinde în ele o întreagă viață a unui om care nu are cum răspunde. Riscului moral i se atașează imediat dificultatea de a nu fi receptat, ca fiind la unison cu alte perspective formulate între timp despre „ce a reprezentat fenomenul Mititelu Cezar“, în ordinea evaluărilor culturale și politice, cele menite să deslușească, acum, sensul pe care l-a avut, atunci, modul de a fi al lui Mititelu Cezar în și asupra spațiului public românesc. Se poate ca eu să consider că judecățile mele sînt clare și lipsite de ambiguități, dar mulți alții să le interpreteze ca fiind rodul depoziției unui martor necredibil, tocmai pentru că am fost, pe de o parte, „prea aproape“ de Cezar și, pe de altă parte, „prea departe“ de el.
Dar cum l-am cunoscut și întîlnit pe Cezar? Chiar înainte de a începe cursurile, în octombrie ’67, în holul căminului N de la Regie (în Μ stăteau cei/cele de la Medicină), Cezar ne-a oprit, pe mine și pe Ioan Mihăilescu, proaspătul meu coleg de cameră, să ne spună că „dacă aveți nevoie de cărți vechi, eu pot să vă fac rost!“. Și nu atunci, neapărat, dar în timp, prin el am ajuns să-i citesc pe Lucian Blaga, Artă și valoare (ediția din 1939) și pe alții. În zilele, săptămînile și lunile ce au urmat, Cezar s-a impus, între cunoștințele și prieteniile înfiripate printre colegii de la Filozofie, Română, Franceză, Istorie, Drept, ca fiind cel mai neobișnuit student pe care-l vedeam în jur. Era în anul al II-lea, în cea mai neobișnuită grupă ce se putea imagina vreodată. Era o grupă mică, extrem de eterogenă. Fiecare părea venit din altă parte. Nu numai Cezar era nonconformist în anul lor și în anii aceia. Nonconformismul apărea în prim-plan prin ceva foarte evident: „Noi nu mergem la ore decît cînd vrem noi și la cine decidem noi că merită“. Or, prezența era obligatorie, exista o condică de prezență ținută de șeful grupei și semnată de profesorul de la curs și seminar. Dar refuzul prezenței nu însemna și absența lor, întotdeauna, din facultate. În mod ostentativ, Cezar și alții aidoma lui povesteau pe culoare, stăteau la bibliotecă și citeau, în acest răstimp, altceva decît bibliografia „obligatorie“. De fapt, formele refuzului sau ale contestării, ca expresie a căutării libertății, în acei ani cînd Mititelu Cezar era student la Filozofie au căpătat o varietate mare de manifestare. De pildă, chipuri ale frondei se vedeau, dar nu erau deloc identice la persoane atît de diferite precum Alexandru Monciu-Sudinschi sau Jean Balin ori Șerban Cionoff. Primul era excentricul ironic și dizolvant în judecăți pentru orice însemna autoritate: politică, profesorală, academică. Cezar era rezervat și deloc dispus la retorică sau la persiflare eficace, cum era, adeseori, Alexandru Monciu. Nu ni-i putem imagina interșanjabili pe cei doi, de exemplu, în celebra poveste pusă în scenă de Monciu cu studenții de la FF. De altfel, Cezar n-ar fi putut imagina o asemenea farsă și pentru că, față de profesorul Ion Banu, implicat fără voia sa în toată tărășenia ingenioasă a lui Monciu, avea un respect vădit și constant. Oricum, Cezar nu s-a amuzat ca noi toți de această farsă absurdă, pe care o voi relata succint: profesorul Ion Banu avea depuse la bibliotecă cîteva exemplare dactilografiate ale cursurilor de Istoria filozofiei antice, cu cîteva pagini dedicate originii universului în concepția lui Mo-tzu. Alexandru Monciu a avut ideea completării cursului cu o parte specială: „Concepția filozofului Mon-Ciu despre originea universului“: „în viziunea filozofului Mon-Ciu, la baza universului se află viermii... Principala caracteristică a acestora este veșnica lor stare de colcăială... etc. etc.“. Odată paginile în completare aflate în posesia studenților de la FF, n-a mai fost vorba decît de așteptare și răbdare. Cum concepția lui Mon-Ciu era infinit mai interesantă și mai sugestivă decît concepția lui Mo-tzu, evident că studenții respectivi s-au grăbit să expună entuziaști numai viziunea lui Mon-Ciu, spre stupoarea profesorului. Cum lucrurile s-au repetat (deși, la prima audiție, Ion Banu a întrebat: „De unde știți asemenea năzdrăvănii?“), totul s-a terminat cu constatarea că, într-adevăr, există un curs cu asemenea năstrușnicii, că el este la bibliotecă și că, datorită lui Monciu, studenții de la FF au învățat temeinic „filozofia lui Mon-Ciu“. Această poveste îndelung repetată în Facultate spune ceva și despre diferențele dintre cei care, în acei ani ai „micii liberalizări“, se manifestau ca reprezentanți ai contraculturii. Revolta lui Monciu evidenția absurdul imposturii și goliciunea duplicității societății care începea să se autodefinească, pînă la sațietate, ca „multilateral dezvoltată“. Cezar Mititelu era mai puțin indignat în registru hîtru-absurd, precum Alexandru Monciu, cît era revoltat în liniamentele morale ale unui socratism etern.
Pentru noi era evident că Diogene din Sinope era modelul filozofic, moral și existențial al lui Cezar. Totul trimitea la cinicul antic: și ideea că moralitatea se cîștigă simplu și firesc prin traiul zilnic în acord cu nevoile noastre naturale, nepervertite de convențiile artificiale ale civilizației, și capacitatea dovedită, tot cotidian, de a nu depinde de activitățile orientate spre succes facil sau înrobite unei meserii. Cezar a crezut că postura de filozof-cerșetor nu are o relevanță doar pentru timpuri trecute și definitiv apuse. El era convins tot mai puternic de acest adevăr cu cît trăia mai mult în conformitate cu preceptele cinismului străvechi. Noua accepție asupra cinismului modern și contemporan, ca supunere în fața puterii și indiferență față de semeni, i se părea detestabilă. Mai mult: el considera că aceste forme de viață sînt caracteristici ale societății românești care trebuie să fie negate, contestate, nu neapărat prin discurs filozofic sau prin argumente de sorginte politică, ci prin „a da un exemplu personal“, unul clar, lipsit de orice echivoc, că se poate trăi liber de condiționări precum munca la stat, supunerea la program, așteptarea salariului, participarea la ședințe. Eu, cel puțin, nu mă gîndeam în anii ’67-’71 dacă Cezar are o filozofie de viață care să depășească aceste aliniamente: socratism articulat cu cinismul antic și cu scepticismul blînd-amar desprins din piesele lui Cehov. De altfel, dramaturgul rus l-a pasionat, țin minte foarte bine, în toată toamna lui ’68 și iarna-primăvara anului următor, cînd am locuit, toți băieții de la Facultatea noastră, la începutul Drumului Taberei, într-un cămin, la stația Ho-Și-Min, cîte 11 în cameră. În fiecare seară, de obicei la 10.00-11.00, cînd am convenit să stingem lumina (urma ascultarea radioului, știrile de la Vocea Americii și Europa Liberă), Cezar pleca, pentru tot restul nopții, jos, la subsol, cu un volum al lui Cehov, cu piesele într-un act ale îndrăgitului dramaturg. L-am întrebat dacă nu le știe, cumva, pe-de-rost, fiindcă mereu și mereu tot aceeași carte o avea sub braț, iar el mi-a spus: „Chiar acesta este scopul!“.
Pe tema comunicării incomunicabilului, comună în multele discuții purtate în anii aceia, pe culoarele Facultății sau în camerele de cămin, Cezar se întîlnea în argumente cu Jean Balin și Alexandru Monciu, dar și cu tăcutul, reflexivul Stelian Petrache sau cu volubilul ludic Toma Roman Dorin. Toți aceștia apelau la explicații și interpretări venite dinspre nihilismul filozofic (Balin și Monciu), dinspre speculații lingvistico-filozofice și fenomenologice (Petrache) sau dinspre estetica avangardei literare și artistice a începutului de secol XX (Toma Roman). Ceea ce poate surprinde, acum, nu și atunci, este faptul că Cezar nu căuta compania lui Jean Balin, iar acesta nu rezista tentației de a-l tachina pentru „lipsa de aplecare spre concept și teorie“ (cred că așa spunea). Nici pe dinamicul și veșnic neliniștitul Șerban Cionoff nu mi-l aduc aminte fiind într-o relație de foarte strînsă amiciție cu Mititelu Cezar, iar George Țărnea, poate că, fiind total boem, dar și poet în același timp, nu se simțea în largul lui în fața seriozității permanente a lui Cezar Mititelu.
În fapt, climatul din Facultate era destul de permisiv, sau așa era receptat de cei mai mulți dintre studenții celor patru-cinci serii. Decanul Constantin Nicuță probabil că dorea să-și îmbunătățească imaginea șifonată prin atitudinea oportunistă dovedită în toamna lui ’65, în timpul revoltei din Facultate împotriva regimului proaspăt instalat al lui Ceaușescu în primăvara aceluiași an. Dar cel care a avut o atitudine realmente corectă și permisivă a fost decanul dintre anii ’68-’71, logicianul Ion Didilescu. Cu certitudine, acest om blînd și democrat a fost cel care, în limitele permise, a făcut destule fapte de încurajare a expresiei libere. De pildă, în cîteva ocazii ne-a vizitat la cămin, „să vă vedem cum vă simțiți și ce condiții aveți“. Cezar era pe același etaj cu mine; de asemenea, Șerban Cionoff, Jean Balin și George Tomșa, Adrian Rachieru. Cu această ocazie, mi-am dat seama că noi realmente trăiam destul de liberi și credeam, naivi, că orice deschidere în libertăți înseamnă un cîștig fără de întoarcere, ceva ireversibil. Atitudinea înțelept-îngăduitoare a celui care ne vizita, neașteptat, dar intrînd politicos în camerele noastre, ne-a cucerit, cu atît mai mult cu cît nu s-a soldat cu nici o singură observație critică. Cezar a fost oarecum descumpănit de această atitudine: stilul său de viață nu era descurajat printr-o judecată a unui oficial. Cred că a fost și ultima dată cînd s-a petrecut acest lucru. Oricum, el a ieșit întărit în convingerea sa că scrisul alterează gîndirea autentică și că, pe cale de consecință, socratismul lui este o temelie la care n-are de ce renunța. Împăcarea socratismului cu viziunea cinică și cu perspectiva cehoviană însemna, în esență, acest fapt primar: viața trebuie trăită în acord cu „gîndirea cu răspundere“. În orice caz, Cezar cel cunoscut de mine avea certitudinea că filozofia nu se învață în mod deplin decît dacă este trăită în conformitate cu etica degajată din aceasta. Am arătat deja că sursa modului de viață era dată de conștiința revoltei. Cum își dovedea el revolta și indignarea? Trăind aidoma cinicului antic Diogene: cît mai firesc cu putință, fără nici o falsă nevoie, deci prin satisfacerea trebuințelor minimale, de supraviețuire, prin refuzul apăsat al oricărei integrări sociale. Deloc întîmplător, de altfel, el a fost foarte sensibil la expunerea din toamna lui 1968 a profesorului Bellu despre vizita dînsului în America. Oricum, printre altele, Niculae Bellu a expus teoria lui Marcuse despre rolul marginalilor în istoria eliberărilor nonrepresive. Mai mult, profesorul de etică a stabilit, în aceeași ordine de idei, o tipologie a cerșetorilor din New York, iar Cezar a fost la această reuniune din Amfiteatrul Conta. Sigur cunoștea toate aceste idei, aflate pe buzele noastre, ale tuturor, dar am convingerea strict subiectivă că expunerea cu pricina l-a întărit în ideea că se afla, acum, pe drumul cel drept. Această considerație ridica o altă întrebare: era Mititelu Cezar un hippie? Da. Prin lecturi despre mișcare? Da, dar nu neapărat acestea i-au dat cele mai puternice și decisive impulsuri pentru viziunea lui despre lume. În fond, în 1967 el se purta ca un hippie înainte ca mișcarea să explodeze ca fenomen social, total neprevăzut de cercetarea empirică, dar prezis, cu puțini ani înainte, de teoria filozofică marcusiană. Țin minte în acest sens că, în ’68-’69, cînd eram colegi de cămin și cameră, s-a dat, într-o seară de sîmbătă, un film documentar despre mișcarea hippie. Cezar era prezent și nu și-a dezlipit ochii de ecran cele, cred, 45 de minute cît a durat emisiunea. Cezar era coerent și consecvent în convingerile sale, urmate îndeaproape de un stil comportamental pe măsură. Această consecvență a sa trezea admirația multora, mai ales în acei ani. Puțini îl urmau, dar erau destui care îi comentau în diverse chipuri atît zicerile, cît și faptele.
De la „marginal“ îngăduit la exclus încarcerat
Cezar era un nume în sensul clar, lipsit de orice echivoc al acestui termen, adică numele său (pronunțat Mititelu Cezar de către cei care-l știau fără să comunice prea multe cu el direct; sau pronunțat, simplu, Cezar, îndeosebi de către colegi; dar pronunțat și Cezărică, un fel de alint diminutivat, de către toți cei care se considerau prieteni cu el) era cunoscut de orice student, profesor sau chiar funcționar al Facultății de Filozofie. Ca în orice comunitate umană formată din mai mult de 150-200 de persoane (Facultatea avea în acei ani cam 300 de studenți în anii I-V), se petrecea un fapt curent: unii, destui, nu erau cunoscuți cu nume și prenume de către cei din alți ani de studiu sau din altă secție. Cezar însă, așa cum am spus deja, era cunoscut, cu nume întreg, de toată suflarea, chiar dacă unii-l etichetau „ciudat“, alții-l considerau „interesant“ (adică diferit pur și simplu, ceea ce nu excludea deloc, din contră, calificarea lui fie ca „interesant, dar neînsemnat“, fie ca „interesant și însemnat“), dar nu lipseau, cel puțin în anii ’67-’71, nici cei care credeau despre el că este un „adevărat filozof“. Niciodată n-a vrut să urmeze toate cursurile și să știe ce anume se pretindea prin programă. Era, pentru mine, evident că se orienta doar spre a afla „ceva nou“, spre acel nou compatibil cu ce credea el că înseamnă „a fi student la filozofie“. Sigur că bîjbîia în acest teritoriu al intereselor de cunoaștere; dar el avea răbdare, nu părea că se grăbește. Programul său zilnic era greu de ghicit. Apărea în Facultate în apropierea pauzelor, intra în bibliotecă să citească, dar putea să-și întrerupă lectura oricînd dacă-l solicita un prieten; putea, de asemenea, să intre la cursuri, de obicei în spatele sălii, și să asculte conștiincios prelegerea. Cum s-a și întîmplat de două ori cînd a venit, de pildă, la cursul lui Matei Călinescu, „Estetica curentelor literare“.
Era în sala 305 (sala „Mihail Ralea“), îi spusesem cît de deosebite sînt cursurile autorului proaspăt apărutului volum Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, ale cărui idei le discutam cu mare înflăcărare la cămin sau la Macul Roșu, în Piața Kogălniceanu.
Personajul Nacht al lui Matei Călinescu era fascinant pentru noi toți. Cezar, parcă mai mult decît ceilalți, găsea că tema tăcerii și modul de viață reflexiv, singuratic, asocial al personajului cu pricina reprezentau un îndemn spre un model exemplar. O exemplaritate morală, întîi de toate. Un Socrate mai predispus să tacă și un Diogene mai înțelegător în statutul său de ființă ce acceptă voluntar să asculte. Cred că aceasta a fost „lectura“ lui asupra textului profesorului Matei Călinescu. Oricum, Cezar a ascultat cursul dedicat romantismului, se vedea recunoștința lui față de profesorul atît de clar în expunere, dar după aceea tot la Zacharias Lichter revenea în discuțiile noastre. În fapt, un asemenea roman-eseu depunea – într-un chip extrem de potrivit, cel puțin pentru noi – o mărturie intelectuală pentru ideea libertății în alegerea stilului de viață. Mai mult: erau acolo prezente argumente tari pentru ceea ce deja învățam la cursurile bune, și anume că stilurile alternative de viață nu sînt numai posibile, ci că ele au devenit necesare într-o societate dezalienată (ne plăcea termenul și-l foloseam cam în exces). Pentru noi era un exercițiu al minții și o bucurie că putem năzui spre așa ceva. Pentru Cezar, sigur, tot ceea ce Matei Călinescu pusese pe seama personajului său era o confirmare a propriului său mod de a fi deja: un om liber de constrîngeri și desprins de obediențele curente.
Dar poate că următoarele întîmplări vor spune și mai în adîncime ceva despre personalitatea atipică și paradoxală a lui Mititelu Cezar de la începuturile acestuia în Facultatea de Filozofie. Primul episod: eram în acel loc din Drumul Taberei de care tocmai pomeneam mai sus. Într-o bună zi a primăverii, cred, ’69, Cezar îmi spune ușor precipitat: „Știi bine că n-am luat examenul de Teoria cunoașterii! A plecat Flonta (profesorul competent și sever și al meu, nu numai al lui, în aceeași perioadă) nu știu unde, mă examinează altcineva, am bilețele cu subiectele, mă ajuți?“. „Da.“ I-am spus programul: în fiecare seară, o oră, de la 7.00 la 8.00. Nu numai că a acceptat cele șapte zile, dar n-a întîrziat niciodată. Cu temele (subiectele) cunoscute, m-am pregătit și eu și am purces la învățare. Părea un învățăcel admirabil, deși mă agasau completări în care erau prezente ultimele lui lecturi din Cehov. Mi-am propus să le iau în serios și, după un timp, mi-a venit ușor să răspund, pentru că, realizam surprins, nu erau deloc chiar toate anapoda. Din acel moment, totul a fost fără cusur în relația noastră de pregătire a examenului. A venit și rîndul să-i explic statutul judecăților sintetice a priori, propoziții cert adevărate pentru că satisfac atît cerința universalității, cît și pe cea a necesității. Am trecut la lămurirea tuturor subiectelor. El mai revenea și-mi punea la rîndu-i întrebări de control. Mă cam miram, pentru că acestea nu prea aveau legătură cu temele discutate în acea zi, dar o întrebare o repeta cu insistență: „Cum spuneai că se definesc judecățile sintetice a priori?“. La ultima oră de pregătire, a văzut că sînt grăbit să plec la o întîlnire (era sîmbătă seara), m-a scutit de o jumătate de oră și m-a întrebat din nou care-i diferența dintre analitic și sintetic, dintre a priori și a posteriori – am replicat că știe (știa într-adevăr) și l-am rugat să-mi spună luni cum s-a descurcat la examen. N-a fost nevoie să vină el să-mi zică, pentru că la Facultate toți știau: Cezar a luat examenul. „Cum a fost?“ „Simplu.“ Apoi mi-a relatat că i-a spus examinatorului tot ce știa despre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească judecățile adevărate. „Bine, dar altceva ți se cerea pe bilet!“ „Da, dar ce-i mai important în teoria cunoașterii, nu adevărul?“
A doua întîmplare care merită, cine știe, să fie povestită, după mai mult de o jumătate de secol, este oarecum de altă natură și luminează un alt aspect al vieții noastre în Facultatea de Filozofie. Cezar apare în acest episod în partea lui finală și deloc fără semnificație. Fără să vreau, am declanșat eu o ispravă în toamna anului ’69. Tocmai prinsese rădăcini ideea că n-ar mai trebui să avem ședințe decît o dată pe semestru și că ar fi mai potrivit să avem mai multă autonomie și libertate de acțiune în Asociația Studenților din Facultatea de Filozofie. De altfel, în primăvara aceluiași an, absolut surprinzător, o propunere a mea izvorîtă, pur și simplu, dintr-o discuție la cămin, „să avem o întîlnire cu studenții de la Filozofie din Cluj și Iași sub titulatura Dialoguri filozofice“, a fost aprobată imediat de rectorul Universității, germanistul Jean Livescu. Mai surprinzător ni s-a părut faptul că distinsul rector a mers atît de departe cu înțelegerea necesității unor atare manifestări studențești, încît a deschis chiar dînsul, la Casa Universitarilor, reuniunea la care au participat, pînă la urmă, numai cei din Cluj-Napoca. Cezar era prezent, părea curios să vadă că așa ceva se petrece, dar n-a vorbit, nici atunci și nici în alte ocazii similare. Nu numai pentru că cel care a vorbit atunci era Jean Balin, iar Cezar avea o adevărată rezervă în a interveni cînd Balin se juca pur și simplu cu cuvintele, epatînd și ironizînd asistența pînă la limita perplexității. Cezar Mititelu n-a spus un cuvînt în nici o adunare la care eu să fi fost prezent. El nu vorbea pentru că se considera spectator, dar avea și simțămîntul că lipsa lui de reacție e interpretată cum se cuvine de ceilalți: ca refuz al său de a interveni la ceva ce este permis. Noi ne bucuram că „se poate“, iar Cezar rămînea sceptic asupra premiselor noastre prea optimiste. Oricum, în toamnă, la ședința de alegeri, s-a întîmplat ceva neașteptat chiar și pentru protagoniști. Cu o zi înainte, Mircea Bunea a avut, probabil la o „indicație“ venită de sus, „o rugăminte“: „Să ne orientăm, noi, grupa de partid, cine ar fi mai potrivit să fie secretar de an“. I-am replicat că „asta n-ar mai trebui să fie o practică acceptată de noi“. Aici s-a terminat discuția și nici nu bănuiam atunci că voi avea o reacție precum cea de a doua zi: cînd s-a făcut propunerea venită de sus, mîna mi-a zburat în aer și am făcut o altă propunere, primită cu entuziasm de majoritatea trezită din letargia ascultării obediente. Numele pronunțat de mine era cel al lui Sebastian Reichmann, coleg de la Sociologie, recunoscut ca opozant și critic al stărilor de fapt.
A căzut „omul de sus“ și a fost votat Reichmann cu o majoritate zdrobitoare. Nu voi insista asupra întregii tărășenii iscate atunci și amplificate paroxistic aproape, în percepția mea, în următoarele trei săptămîni. Cert, pentru subiectul nostru care este Cezar Mititelu, și nu persoana mea, este faptul că, în toată acea perioadă, el a fost cel care avea înțelegere pentru situația în care singur m-am expus. Vedea, probabil, în mine un coleg al revoltei față de sistem. Nu am intrat în detalii și pentru că eu însumi am devenit suspicios, mai ales după ce secretarul de partid pe Facultate mă întreba cam la cîteva zile: „Mă interesează cum gîndiți, de ce l-ați propus chiar pe Sebastian Reichmann“. Și această ocazie de a mă lămuri cu privire la sensul pe care Cezar îl atribuia gîndirii libere și responsabile a fost ratată de mine.
A treia întîmplare se referă la ceva destul de banal, dar nu irelevant pentru stilistica vieții de zi cu zi a lui Cezar. Am spus deja că, în viziunea sa, existența cotidiană trebuia să nu fie nici înrobită logicii birocratice a sistemului, și nici tributară conformismului sau confortului. Cezar a înțeles din primul an că poate conta necondiționat pe ajutorul meu, inclusiv pe cel alimentar. Drept care, întotdeauna, mă anunța dinainte la orice schimbare de cămin: „Vreau cheia de la camera ta să-mi fac o dublură“. O avea și o folosea în modul cel mai discret cu putință. Uneori citea, în așteptarea mea, cărțile de pe masă, dar nu insista prea mult să dezvoltăm conținuturile acestora. Oricum, dacă noi aveam un regim de viață destul de ordonat, cu multe puncte fixe în decursul unei zile, pe Cezar îl întîlneam și dincolo de aceste coordonate: în Piața Kogălniceanu vînzînd cărți sau haine vechi sau în jurul locurilor aglomerate. Salutul lui de recunoaștere era inconfundabil: te privea o secundă direct în față, apoi se uita în pămînt, în timp ce mîna sa schița nehotărîtă o mișcare de sus în jos. Nu spunea niciodată în chip imperativ că vrea ceva de la tine, și acest simplu fapt dădea demnitate și credibilitate modului său de viață. Apărea pur și simplu cînd nici nu te gîndeai că ar fi prin preajmă. Așa s-au petrecut lucrurile într-o zi de mai din 1971, cînd am constatat brusc că nu mai ajung la cantină pentru masa de prînz. Cum tocmai aveam primii mei bani cîștigați la o cercetare comandată de ONU, dar coordonată de Fred Mahler, intitulată Situația socială a tineretului din România, mi-am dat seama că pot mînca la restaurantul Cișmigiu. Situație rară, pentru mine, cel puțin. Ajuns la masă, din foame și lăcomie, m-am trezit că spun „două porții de grătar“. Imediat m-am jenat, dar era prea tîrziu să mai contramandez. Vine chelnerul cu cele două farfurii, iar în spatele lui se ivește, de neunde, Cezar. Acum, era exact cum trebuia: două porții pentru doi oameni la fel de înfometați. „De unde știai că sînt aici?“ „Nu știam, bîntuiam și eu“, a venit răspunsul.
Ultima întîmplare cu el s-a petrecut cîndva, în anii ’80. Ieșisem de la seminarii de la Pitar Moș și m-am intersectat cu Cezar în fața unui mic bistro din prelungirea Patriei. Cezar a fost destul de explicit în a-mi cere să-i propag ideile. I-am spus că nu fac asta direct, nici n-aș avea cum, pentru că fac doar seminarii de estetică acum, însă, dacă cineva mă întreabă, eu spun cum este el; cum trăiește ca un filozof antic. Dar, din fericire, datorită lui Bogdan Rusu, avem și „varianta Securității“: „Cezar spune: Că un profesor Vasile Moraru [sic!] de la facultatea de filozofie îi este bun prieten, că a participat și el la discuțiile organizate de el, că împărtășește aceleași idei ca Cezar, însă îi este frică să nu-și piardă postul. Cezar spune că a trecut la «metoda a doua» cu Moraru și că a reușit după multe eforturi să-l facă să explice studenților «atît cît e necesar și nepericulos» unele probleme. Că atunci cînd se va elibera î-și [sic!] va intensifica «lucrarea» cu el. Moraru a fost de multe ori în casă la Nanu la ședințe“ (Notă informativă din 29.04.1980, „Rădulescu Gabi“, informator din închisoare). Oricum, aflam mereu și mereu vești despre el, unele de la studenți de-ai mei. Nu-l mai vedeam decît arareori, întotdeauna părea grăbit să ajungă undeva. Vremurile se înăspreau, timpul visărilor noastre din perioda „micii liberalizări“ era tot mai îndepărtat. La Europa Liberă se vorbea de filozoful Mititelu Cezar ca despre unul dintre puținii oameni care credeau în libertate și într-o iminentă schimbare.
În anii ’90, în zona Bisericii Italiene, ne-am revăzut, ne-am salutat, zîmbetul lui era trist, iar mersul, parcă tot nesigur. Ne gîndeam, probabil, amîndoi că acum avem destul timp să ne spunem toate cele nespuse atîta amar de vreme. Acel timp n-a mai sosit niciodată. Într-o zi am aflat că s-a prăpădit.
Nutresc și acum speranța că încet, încet, prin acumularea multor povestiri precum aceasta, tabloul vieții lui Cezar va deveni mai vizibil și mai inteligibil. Pentru a developa chipul în care oameni ca el au intuit căi ale vieții demne și expresii ale libertății. Într-o societate pe care el o chestiona în închiderile ei, în chircirile generate de servilitate și conformisme tot mai degradante.
A fost, în convingerea mea, un reprezentant al contraculturii în orizont autohton, și nu unul neimportant. Era, în fond, un diagnostician al crizelor de sistem, un semnalizator al situațiilor dilematice din societate, un însingurat vizionar care și-a asumat toate riscurile derivate din „nu-ul“ său răspicat ridicat în fața lumii în care i-a fost dat să trăiască.
În ceea ce-l privește, am putea admite ca adevărată această concluzie: cinismul antic pe care el era convins că-l poate revigora a avut neșansa să se întîlnească cu neobosit inventive forme de cinism modern. Dar, desigur, povestea acestei neșanse este mult, mult mai complicată.
Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, traducere de Alexandra Coliban, Editura Polirom, 2018, 288 p.
Am luat decizia să citesc unicul roman al Sylviei Plath, Clopotul de sticlă, din două motive: În primul rînd, deoarece rețelele de socializare mi-au fost pline de recomandări ce plecau de la premisa că este esențială pentru fete „neadaptate“, „misterioase“, „triste“, lucru care mi-a stîrnit curiozitatea. Iar în al doilea rînd, deoarece m-a șocat asocierea dintre Plath și J.D. Sallinger, mulți cititori și critici descriind romanul lui Plath ca un „De veghe în lanul de secară pentru tinere“, care, asemenea lui Holden Caulfield, se zbat să își găsească rostul în lume.
Puternic influențată de viața autoarei, povestea lui Esther Greenwood poate fi separată în două jumătăți: romanul se deschide cu tînăra de 19 ani, studentă de top la o universitate respectabilă din Statele Unite, descriind întîmplările petrecute în vara anului 1953, cînd a fost recompensată cu un stagiu la o revistă de modă din New York. Relatările ei totuși nu se axează pe rutina de la locul de muncă sau pe descoperirea treptată a minunatului oraș, care la fiecare colț de stradă vibrează cu promisiuni despre succes, ci plonjează direct în lumea interioară a fetei: o lume deplasată, amorțită, plină de nemulțumire cu privire la ea însăși și la viață. Esther, o tînără frumoasă, cu o minte sclipitoare, încearcă să se adapteze unei realități a eșecurilor, a mediocrității și a pericolelor din afara sferei de siguranță reprezentate de viața în campus, pe care a trăit-o pînă acum „cu nasul în cărți“. Însă, în ciuda eforturilor sale, ceva pare să fie mereu greșit. Esther trece în revistă experiențe fundamentale din devenirea unei femei: rezultatul îngrozitor al primului contact cu alcoolul, senzația că nu îndeplindește așteptările celorlalți, groaza față de viitor, stîngăcia în legarea prieteniilor și întîlnirile incomode sau chiar traumatice cu bărbații. Toate aceste experiențe, deși relatate cu un ton surprinzător de rațional, prevestesc problema centrală a romanului: degradarea mentală a tinerei Esther, ajunsă la un apogeu răvășitor în cea de-a doua jumătate a cărții.
Clopotul de sticlă a devenit faimoasă în special datorită reprezentării de o acuratețe remarcabilă a depresiei. După cum sugerează și titlul, Esther se simte constrînsă în interiorul unui clopot de sticlă, dinăuntrul căruia observă cum lumea se schimbă, ea însăși fiind incapabilă să țină pasul și să-și formeze un viitor promițător. Un aspect care mi-a plăcut enorm este tematizarea primelor eșecuri, care, atunci cînd apar în drumul unui om obișnuit numai cu succese, par catastrofale. Esther trebuie să se confrunte cu faptul că media ei de 10 curat nu o va ajuta în final să își găsească o slujbă și că timpul petrecut învățînd a condus, în esență, doar la ratarea unor experiențe reale de viață. Respingerea de la cursul de scriere creativă de la Harvard marchează declanșarea celei mai intense fracțiuni a depresiei sale. Adesea văzută ca un roman à la clef, povestea lui Esther devine cu atît mai emoționantă cînd luăm în considerare lupta autoarei cu bolile mentale, culminînd cu sinuciderea la numai o lună de la publicarea cărții în Marea Britanie.
O caracteristică inedită a scriiturii lui Plath este felul în care canalizează atenția cititorului spre anumite frînturi ale vieții pe care majoritatea le trăim, însă, fără să le luăm realmente în considerare. Astfel, în loc să înceapă cu o descriere a zilei lui Esther ori a unui episod important din viața ei, textul se deschide cu un reper istoric faimos: executarea soților Rosenberg, urmat de gîndurile invazive ale tinerei privind pedeapsa cu moartea. Plath inspiră credibilitate prin banalitatea trăirilor și în alte scene, precum aceea cînd protagonista își recunoaște neputința de a-și imagina alți oameni în ipostaze tandre sau cînd descrie modul în care mîna refuza să îi apuce telefonul, în ciuda dorinței ei de a-și schimba viața în bine. Mai mult, Esther este un personaj profund uman datorită sumedeniei de defecte pe care Plath nu ezită să le expună în roman. Un text polarizant din canonul literaturii americane, Clopotul de sticlă merită să fie citit de toți oamenii care caută să își formeze o imagine mai nuanțată despre depresie și experiența feminină, în special aceea marcată de tranziția dintre adolescență și viața de adult, cu toate părțile ei mai puțin frumoase.
Gabi MUNTEAN
Ce urmează după moarte? O întrebare care a frămîntat și neliniștit dintotdeauna. Și dacă, în cazul propriei persoane, răspunsurile oscilează de la temere la speranță sau de la dezinteres la credință, există o categorie anume pentru care după moarte urmează întotdeauna o nouă viață: aceea a marilor scriitori. Odată cu despărțirea lumească încep să apară evocările, amintirile, monografiile, studiile din ce în ce mai laborioase pe măsură ce se poate contura o privire de ansamblu asupra creației, descoperirea corespondenței, aflarea scrierilor inedite, cultivarea unor metode noi de cercetare pentru o înțelegere reîmprospătată. Generație după generație. Și mai urmează ceva. Cifrele rotunde. Prilej formal de rememorare și revizitare.
Luna trecută, la 14 martie, s-au împlinit 170 de ani de la nașterea lui Alexandru Macedonski. Un scriitor a cărui viață după moarte a fost mult mai generoasă decît viața din timpul… vieții. Personaj fascinant al lumii literare de la cumpăna veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, autorul Nopților pare să nu-și fi lăsat contemporanii nici o clipă indiferenți, iscînd, prin felul său de a fi, prin extravaganță, prin teatralitate, dragoste și ură deopotrivă. Nu i-au lipsit adepții, așa cum nu i-au lipsit detractorii. Polemicile din paginile Literatorului, îndreptate, de pildă, împotriva Convorbirilor literare sau Contemporanului, dar mai ales inoportuna epigramă tipărită în momentul îmbolnăvirii lui Eminescu, au făcut ca, treptat, rîndurile amicilor literari ai lui Al. Macedonski să se subțieze. Receptarea postumă a fost, în schimb, prolifică, materializîndu-se în monografii monumentale, analize, ediții critice succesive. În orice caz, datorită multitudinii secvențelor memorialistice în care este portretizat și îndeosebi diverselor anecdote, dintre toți scriitorii acelei epoci deja îndepărtate, figura lui Macedonski este cît se poate de clară, de însuflețită, și nu de puține ori privim episoade din viața sa ca la cinematograf. Așadar, stop-cadru pe un moment inedit!
La finele anului 1888, izbucnea un scandal de corupție în Armata Română care ținea prima pagină a gazetelor. Generalul Alexandru Anghelescu, fost comandant pe fronturile Războiului de Independență, fost Ministru de Război, era acuzat de luare de mită în chestiunea unor achiziții publice fără licitație. Adus în fața Înaltei Curți de Casație, eroul căzut în dizgrație trebuia să dea seama cu privire la comanda crucișătorului „Elisabeta” (prima navă de acest fel a Flotei Române), a 426 de milioane de kilograme de plumb, a 30 de mii de kilograme de cositor și a 96 de mii de perechi de cizme pentru soldați. Detaliile procesului care se va solda cu retragerea gradului militar și cu condamnarea la trei luni de închisoare corecțională, de la capetele de acuzație la depozițiile martorilor, se desfășurau aproape foiletonistic în coloanele ziarelor. Cititorii, neîndoielnic interesați de evoluția și deznodămîndul cazului, erau ținuți la curent pas cu pas.
În miezul nopții de 8 decembrie, la o zi după pronunțarea sentinței în procesul generalului Anghelescu, pe străzile bucureștene se perindau două siluete: cea a poetului Al. Macedonski și cea a caricaturistului Constantin Jiquidi. Despre artistul care se va stinge la numai 34 de ani, maestrul „literatorilor” va avea numai cuvinte calde. În Cuvîntare rostită cu ocasiunea unei serate pentru copiii lui Jiquide pe scena Ateneului Român, publicată în Literatorul la 10 iunie 1899, Macedonski cere ajutorarea orfanilor artistului, într-un discurs cu vădite tente sociale, un discurs-manifest privind demnitatea intelectualilor, care nu poate fi redată decît prin sprijinul financiar etatist: „Să ne legăm cu toții spre a face să înceteze rușinea odioasă ca, într-o țară în care nu numai cei mai netrebnici fii ai ei găsesc pîinea, ci însăși veneticii, să afle cel puțin atîta cei cari sînt adevărata ei podoabă și adevărata ei forță”. Victimă a unui sistem care disprețuiește artele, care, deși dispune de posibilități, nu consideră necesară susținerea artiștilor, „Jiquide, acest frate de arme al nostru, este arta murind de miserie în mijlocul unei societăți avute, în mijlocul unei societăți ce se pretinde culte”. În șirul celor nedreptățiți de societate, Macedonski îl va alătura pe Constantin Jiquidi unor nume ilustre ale literaturii, ca Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu sau chiar Mihai Eminescu, despre care adversarul de altădată declară că, deși superlativ apreciat după moarte, lumea „în viață i-a refusat însăși cele mai elementare și mai esențiale elemente ale existenței”. De altfel, înrudirea simbolică a destinului lui Constantin Jiquidi cu cel al lui Eminescu nu este tocmai întîmplătoare, graficianul fiind autorul singurei reprezentări iconografice a înmormîntării lui Mihai Eminescu, o mărturie prețioasă a unui moment de istorie literară.
Revenind din întunericul morții în cel al vieții, în noaptea de 8 decembrie 1888, la ora 1, vedem, grație unui desen semnat de Constantin Jiquidi, provenind din patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române din București, un episod al „filmului” macedonskian. Îmbrăcați în haine de iarnă, cei doi amici se opresc în mijlocul străzii, prinși în mrejele conversației. În stînga, Macedonski gesticulînd, în dreapta, Jiquidi ascultînd relaxat cu o țigară în gură și cu mîinile în buzunare. Dialogul celor doi, imortalizat imagistic în clipa în care vorbește poetul, este redat de caricaturist în josul desenului, opțiune prin care acesta capătă trăsăturile unei casete de bandă desenată:
– Să-ți spun eu; după mine Generalul Anghelescu nu e decît coada cîinelui lui Alcibiade!
– Foarte just, amice, o idee nostimă de pus în caricatură; să știi că am să o fac.
– Să nu uiți să pui și versul lui Depărățeanu!
Prima replică aparține, în mod evident, lui Macedonski. O replică spirituală și totodată o interpretare a evenimentelor recente. În Vieți paralele, Plutarh istorisește cum generalul Alcibiade, pentru a distrage atenția atenienilor de la fărădelegile cu adevărat importante, a tăiat coada cîinelui său, un cîine admirat de toți, frumos și scump (cumpărat cu optzeci de mine), astfel încît mulțimea, sub imperiul emoțiilor, să discute numai despre mutilarea animalului. Prin urmare, compararea generalului Anghelescu cu coada cîinelui lui Alcibiade, o imagine pe care Jiquidi o și promite caricaturizată, arată că Macedonski intuia, dincolo de perdeaua de fum a procesului de corupție, fraude și mai mari, uneltiri și mai însemnate ascunse de ochii celor mulți. Așa cum scria Alexandru Depărățeanu, la 1861, în poemul inaugural din volumul Doruri și amoruri: „Puțin zgomot ca s’ardice,/ Cîți Alcibiazi,/ Taie cîinilor, amice,/ Taie coada și-azi!” (Nihil novi sub sole). Cel mai probabil, la această strofă se referă Macedonski în ultima replică a dialogului. Nimic nou sub soare. Sensibil la destinul națiunii și la destinul breslei artistice în particular, Macedonski nu se lasă impresionat de arestarea unui ofițer care, la scara istoriei, nu înseamnă nimic. De altfel, privirea de ansamblu asupra stării societății românești, frecvent prezentă în publicistica sa, se regăsește și în evocarea lui Constantin Jiquidi. De pe scena Ateneului, ni-l imaginăm cu ușurință pe Macedonski declamînd: „acolo unde se poate subveni la plăți de anuități de aproape un miliard și jumătate datorie publică, bani cărați pe fiece an cu vagoanele peste graniță, socotesc că se pot acorda merinde nefericiților proletari ai simțirei, ai inteligenței”. Sigur, pentru „proletarul” Jiquidi era deja prea tîrziu.
Versoul desenului conține o dedicație cu ecouri din deviza Revoluției Franceze, precum și un portret miniatural cu profilul poetului:
Amice, salutare și frăție!
Inspirat din noaptea de 8 decembrie și după promisiune, îți dedic această schiță în care vei vedea un nou suvenire de la acel care cu afecțiune îți strînge mîna sincer.
Schița lui Constantin Jiquidi, imagine a unei discuții dintr-o noapte de iarnă, reprezintă un memento nu atît al poetului Macedonski, cît al militantului Macedonski, al scriitorului care pleda pentru înlesnirea vieților artiștilor și care el însuși avea să-și primească tardiv răsplata, deplina recunoaștere scriitoricească. 170 de ani de la naștere. A mai fost o cifră rotundă."
["post_title"]=>
string(50) "La curțile documentului. Instantaneu macedonskian"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(48) "la-curtile-documentului-instantaneu-macedonskian"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-25 23:09:10"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-25 20:09:10"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240935"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[20]=>
object(WP_Post)#36585 (24) {
["ID"]=>
int(240879)
["post_author"]=>
string(3) "676"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-22 19:24:54"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-22 16:24:54"
["post_content"]=>
string(7911) "• Dacă SUA nu oferă rapid Ucrainei un ajutor suplimentar, există un risc real ca Ucraina să fie învinsă pe cîmpul de luptă pînă la sfîrșitul acestui an, a declarat Bill Burns, șeful CIA. Ceea ce îl va pune pe președintele rus Vladimir Putin într-o poziție „în care să poată dicta termenii unei soluții politice“. Republicanii blochează de cîteva luni un nou ajutor militar pentru Kiev. „Cu impulsul pe care l-ar aduce sprijinul militar, atît din punct de vedere practic, cît și psihologic, cred că ucrainenii sînt capabili să reziste pînă în 2024“, mai spune Burns. Ucraina se află într-o situație din ce în ce mai dificilă în războiul împotriva trupelor invadatoare rusești: conducerea de la Kiev face apel în mod repetat la aliați să furnizeze mai multă muniție și mai multe resurse pentru apărarea antiaeriană. În ultimele săptămîni, armata rusă a înregistrat o serie de victorii în estul Ucrainei. Șeful CIA a ilustrat deficitul de muniție al armatei ucrainene cu un exemplu concret: două brigăzi, unități cu aproximativ 2.000 de soldați fiecare, aveau la dispoziție doar 15 obuze de artilerie pe zi sau 42 de obuze de mortar, fiind într-o situație de inferioritate de 5:1 față de inamici.
• Spioni ruși arestați în Germania. Germania se confruntă cu o nouă afacere de spionaj: potrivit Der Spiegel, procurorul general federal Jens Rommel a arestat doi agenți suspectați că ar fi planificat operațiuni de spionaj și sabotaj în Germania, în numele serviciului secret rus. Cei doi suspecți au fost arestați miercuri, la Bayreuth, Bavaria, de către forțele speciale de poliție. Principalul învinuit este un cetățean german de origine rusă, Dieter S., în vîrstă de 39 de ani. Procuratura Federală îl acuză, printre altele, că a acționat ca agent al serviciilor secrete într-un mod care pune în pericol securitatea Statului.
Anchetatorii bănuiesc că Dieter S. a făcut, încă din 2023, schimb de idei și informații cu contactele serviciilor secrete ruse cu privire la operațiuni de sabotaj din Germania. Și că s-ar fi oferit să efectueze acțiuni de incendiere și atacuri cu exploziv asupra infrastructurii militare, a fabricilor de arme și site-urilor industriale. Potrivit anchetei, Dieter S. ar fi cercetat și fotografiat instalațiile militare americane din Germania, transmițînd imagini relevante clienților săi ruși. Presupusul spion ar fi fost sprijinit de cetățeanul germano-rus Alexander J., în vîrstă de 37 de ani, pus și el sub acuzare și arestat. Potrivit Der Spiegel, printre obiectivele militare vizate de cei doi se află și baza militar din Grafenwöhr, Bavaria, unde armata SUA antrenează soldați ucraineni să folosească tancurile Abrams. Dieter S. nu le este necunoscut autorităților germane: între 2014 și 2016, germano-rusul a activat în cadrul unei miliții a așa-numitei Republici Populare Donețk proclamată de separatiștii ruși din estul Ucrainei. Unitatea respectivă este acum clasificată drept organizație teroristă de către Justiția germană – motiv pentru care Dieter S. este acuzat și de apartenența la o organizație teroristă din străinătate. Întrucît deținea și o armă de foc, Procuratura Federală a declanșat și o anchetă împotriva lui sub suspiciunea că ar fi pregătit un act de violență care ar pune în pericol statul.
• Pregătirile pentru Jocurile Olimpice de la Paris au intrat în linie dreaptă. Ziarul Le Monde face un scurt bilanț al acestor pregătiri – și o deschidere de cortină asupra acestui eveniment sportiv, cultural și politic. „Sîntem pregătiți pentru această etapă finală“, a ținut să reasigure Tony Estanguet, președintele Comitetului de Organizare a Jocurilor Olimpice și Paralimpice (Cojop), pe 10 aprilie. Aceste ultime luni, spune el, i-au adus „multă încredere și seninătate“, dar și „multă umilință“ în fața „numeroaselor provocări pe care încă le avem de înfruntat“. La mai puțin de 100 de zile înaintea aprinderii flăcării olimpice, este Franța pregătită să „sărbătorească și să întîmpine lumea“, așa cum speră Tony Estanguet?
Potrivit Le Monde, riscul unui blocaj al transportului public din cauza numărului prea mare de turiști și teama de o supraîncărcare a finanțelor publice, cu urmări economice greu de cuantificat, strică atmosfera în Orașul Luminilor. Ca să nu mai vorbim despre temerile în legătură cu siguranța publică. Parizienii sînt, deci, departe de optimismul frenetic pe care o asemnea sărbătoare a sportului îl încurajează îndeobște.
„«Totul este sub control», repetă necontenit organizatorii Jocurilor. «Sîntem în faza de accelerare, într-un context de finalizare operațională», susține principalul organizator, adăugînd că «încercăm să limităm evenimentele neprevăzute»“.
Problema, susține Le Monde, este că „riscul derapajului bugetar este mai mare acum, în această ultimă etapă a pregătirilor, iar rezerva bugetară pentru chestiunii neprevăzute e aproape epuizată. Promisiunea Guvernului că organizarea acestui super-eveniment nu-i va costa nimic pe contribuabili – mantra că «Jocurile finanțează Jocurile» – nu prea se ține. Primele acordate funcționarilor publici mobilizați în cursul verii vor împovăra finanțele publice. Chiar dacă toată lumea recunoaște că acestea sînt «cheltuieli legate de jocuri», nimeni nu își asumă, public, responsabilitatea“.
Cert e însă că nici Cojop, nici Comitetul Olimpic Internațional nu vor plăti această factură. Pierre Moscovici, președintele Curții de Conturi, estimează cheltuielile publice totale la o sumă ce se situează între 3 și 5 miliarde de euro. „Nu va exista nici o taxă olimpică“, a promis însă președintele Republicii în iunie 2022. Ministrul Sportului și Jocurilor Olimpice, Amélie Oudéa-Castéra, estimează că Jocurile Olimpice vor aduce mai mult decît vor costa. „Sînt sigură de asta“, plusează ea într-un interviu pentru Le Monde. Cu toate acestea, există motive de entuziasm – notează ziarul francez: „Pentru prima dată în istorie, la JO va fi paritate: numărul sportivelor e egal cu cel al sportivilor. În plus, Cojop a încercat să reducă la jumătate amprenta de carbon a Jocurilor comparativ cu edițiile anterioare. Un efort cu siguranță insuficient, dar lăudabil. Și apoi, cele 15 zile ale Jocurilor vor fi o oportunitate de a găsi o formulă de mariaj armonios între patrimoniul cultural și sport, subliniază Tony Estanguet: «Gîndiți-vă: scrimă la Grand Palais, călărie pe terenul Palatului Versailles, ciclism pe străzile din Montmartre...»“. Cît privește sportul, Franța nu a părut niciodată atît de bine pregătită pentru a-și bate recordul de medalii și a reveni în primele cinci națiuni, de la Atlanta 1996 încoace. (M.M.) "
["post_title"]=>
string(30) "Revista presei internaționale"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(32) "revista-presei-internationale-28"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 14:37:02"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 11:37:02"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240879"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[21]=>
object(WP_Post)#36584 (24) {
["ID"]=>
int(240965)
["post_author"]=>
string(3) "221"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-26 13:54:09"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 10:54:09"
["post_content"]=>
string(17307) "
Am fost tare impresionată atunci cînd am văzut la televizor cum un scriitor de talie internațională a fost înjunghiat de un fanatic islamist. Credeam că acea fatwa emisă de ayatollahii iranieni nu ar mai fi de actualitate. M-am înșelat amarnic, chiar dacă au trecut niște ani buni de atunci. Așa cum nu credeam că Iranul va îndrăzni să atace Israelul în mod direct, cum a făcut-o în aceste zile. Uitasem de pățania urîtă a lui Salman Rushdie, cînd am descoperit amănunte din mica notă biobibliografică la romanul Orașul victoriei (Editura Polirom, traducere din limba engleză și note de Dana Crăciun). Salman Rushdie s-a născut în 1947, în Bombay/Mumbay, la 13 ani a plecat în Marea Britanie, unde a studiat la prestigiosul King’s College din Cambridge. S-a stabilit definitiv în Regatul Unit, după o experiență nefructuoasă la televiziune în Pakistan. A debutat în 1975 cu romanul Grimus, dar notorietatea a venit odată cu Copiii din miez de noapte (Premiul Booker în același an) și mai ales după apariția Versetelor satanice (1988), un roman cu pasaje considerate blasfematorii la adresa islamului și care i-au adus o condamnare la moarte din partea ayatollahului Khomeini. A urmat o viață hăituită, fugind de acolo, ascunzîndu-se de răzbunarea unui islam devenit intolerant. Scriitorul nu a cedat și nu a renunțat la scris. Nu știam – și nu ne folosește la nimic că știm – că scriitorul care a supraviețuit atacului barbar din 12 august 2022 și-a pierdut vederea la un ochi și capacitatea de a-și folosi o mînă. Sinistru. Și am mai aflat – și m-am bucurat – că Salman Rushdie nu a cedat în fața răului și a propriei suferințe, că a terminat deja o carte Knife: Meditations After an Attempted Murder. La o iute căutare pe net, aflăm că va fi lansată chiar în aceste zile din aprilie 2024 de către Kindle Edition, în Canada, la prestigioasa Editură Random House, în colecția „Discrimination and Racist Studies“. Iar cu doar 15 dolari – prin Amazon – nici nu ar fi un preț prea piperat, apropiat de cifrele de pe piața românească, unde va apărea, cît de curînd, Cuțitul. Reflecții în urma unei tentative de asasinat, tot la Polirom, traducere de Dana Crăciun. Abia aștept să o citesc. Dar și Orașul Victoriei este o carte recentă. Din 2023, deci după ce a fost măcelărit, scriitorul indian-britanic stabilit în SUA, din concrete motive – și care nu a ocolit România, avem la îndemînă și consistente interviuri acordate jurnaliștilor români, omul e comunicativ și nu face prea multe fițe cînd e vorba despre scris și cărți, nu doar ale lui –, ne oferă acum o parabolă despre destin, individual și colectiv. O vastă epopee, bine disimulată într-o ficțiune istorică, în care viața unei femei generează un imperiu din care se va alege praful. Oameni și zei, bărbați, dar mai ales femei conferă un destin pentru minunile lumii întruchipate de un oraș fantast – Bisnaga, Orașul Victoriei –, un univers în care sîntem proiectați. Pampa Kampana, preoteasa de 247 de ani, făcătoare de minuni, își încheie un uriaș poem narativ și-l îngroapă într-un vas de lut, ca mesaj pentru viitor. Noi sîntem invitați să-i deslușim înțelesurile și dedesubturile acestei capodopere numite Jayaparana, scrisă în sanscrită precum acea Ramayana, cu cele 24 de mii de versuri. Sigur că trebuie să ne punem mintea la contribuție, dar cred că merită. Atacatorul lui Salman Rushdie se numește Hadi Matar și era din New Jersey. Ar fi interesant de aflat ce s-a ales de el. Ar avea acum 26 de ani.
Scriitoarea italiancă – dacă putem pune bază pe puține adevăruri care au circulat pe seama unei misterioase biografii – Elena Ferrante, deja cu un binemeritat prestigiu, ne oferă un nou prilej pentru varia reflecții. Recenta apariție – în dulcea și frumoasa limbă românească, în care găsim în DEX o apariție stranie precum kidnapping (?!), iată un nou cuvînt devenit neaoș, ce zic, mai bine tac! – a volumului Între margini. Despre plăcerea de a citi și de a scrie (Editura Pandora M, 2023, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone) ne obligă la o nouă aducere în stricta actualitate e autoarei Tetralogiei napolitane. De această dată, nu mai avem o carte de proză, ci un volum compozit, alcătuit din trei conferințe ale Elenei Ferrante pregătite pentru Universitatea din Bologna, care, din pricini de pandemie – restricții care au condus la anularea multor întîlniri publice –, nu au mai apucat să iasă în public. Abia în noiembrie 2021, actrița Manuela Mandracchia, în rolul scriitoarei, a adus trei texte (Chinul și condeiul, Acvamarin, Povești, eu) – pe scena Teatrului Arena del Sole din Bologna. Celor trei conferințe li s-a adăugat, la volumul de față, și eseul Coasta lui Dante, citit de criticul literar Tiziana de Rogatis la conferința Dante și alți clasici, din 2021, după cum ne informează nota editoarei Sandra Ozzola ce deschide actualul op de dimensiuni rezonabile pentru a putea fi ținut și cu o singură mînă. Despre obsesia și pasiunea scrisului emite subtile considerații și melancolizări ce țin de propria copilărie și de primele încercări scripturale. În conferința Acvamarin, ni se prezintă diverse revelații legate de persoana care narează. Eu, tu sau el/ea. Cum să te exprimi cît mai concis, elegant, o frumoasă meditație în jurul scrisului și al culorilor. Pot fi asociațiuni de scriitori cu o anume culoare. De ce nu am încerca? Iubire, angoasa morții, Gertrude Stein induce altceva decît Hemingway, la fel de apreciat ca și Alice Toklas. În Povești eu, se croșetează despre scriitură, scris și cuvinte plecînd de la un poem scurt, al lui Emily Dickinson, „Scrierea, în fine, e o cușcă în care intrăm imediat, deja de la primul nostru rînd “. Iată o observație în jurul căreia se poate divaga îndelung. Bărbat sau femeie. Dante, în patria lui, este venerat, citit și comentat de toate categoriile de cititori. Divina comedie nu este doar pentru școlari sau pentru cei studioși. Că este vorba despre amor, moarte sau purgatoriu, iubirea pentru Beatrice traversează secolele. Elena Ferrante se dovedește nu doar o mare scriitoare, ci și o excepțională cititoare. Nu e puțin lucru.
Pedro Almodóvar (n. 1949) este un faimos nume al cinematografiei spaniole. La noi nu a prea făcut gaură în cer, dar cota lui internațională e de luat în seamă. Regizor, scenarist și producător, cu o biografie contorsionată și fracturată din pricini politice, cineastul a practicat, forțat de sucelile vieții, multe meserii lucrative. Toate trec, se uită. Un regizor bun, care, ca și Mircea Daneliuc al nostru, dovedește că știe să și scrie la același nivel precum își realizează filmele. La nivel înalt. După ce, în 1981, publică nuvela Fuego en las entrañas, revine peste ani, în 2023, cu cele 12 texte ce alcătuiesc primul său volum de povestiri, Ultimul vis (Editura Litera, 2024, traducere din limba spaniolă și note de Lavinia Similaru). Literatura e una, cinematografia ar fi altă mîncare de pește. Și totuși. Nu știu dacă se mai folosește expresia, mai ales în zilele noastre, cînd au mai multă căutare fructele de mare și salatele. Peștele – mîncarea săracului cîndva – a devenit o delicatesă. Povestirile spaniolului pot fi lesne deslușite și de cititorul român. Omul ne spune de la bun început despre ce va fi vorba. Frînturi de amintiri, fapte reale – moartea mamei, o vizită nu mai contează unde etc. – sînt patru texte, cum se exprimă autorul, „capturate din propria-mi viață, în clipa în care o trăiam, fără nici o urmă de distanță“, divagații despre filme, ale lui sau ale altora, dar și stări surprinse în toată nuditatea lor. „Eu mă știam scriitor de mic, întotdeauna am scris“, doar că nu se știe bine pe ce căi unii ajung scriitori – Leila Slimani e apreciată și pomenită, pentru Cîntec lin, Premiul Goncourt 2016, citat în acest volum compozit, alții devin cineaști – ca Don Pedro Almodóvar, și mai alții nu fac nimic. Zile obișnuite, sărbători, vin și pleacă de pe această lume fără să lase nici o povestire după ei. Apreciez formularea generală povestiri pentru toate genurile literare cu care operează cineastul spaniol. Cei care nu scriu și doar trăiesc nu sînt mai puțin importanți. Plictiseala ca motor narativ. „Amintirea unei zile goale“ – cu un portret fin dedicat lui Andy Warhol, cu care e comparat Almodóvar și care îmi amintește de Roquentin, eroul din Greața lui Sartre – și „Un roman prost“, ultimele două texte (salvate, prin ani, de o asistentă devotată!), sînt chiar două piese antologice. Dacă Almodóvar ar mai avea nevoie de aprecierile unei cititoare din România.
O carte de ne-literatură (sic!), care ar putea fi de mare folos și pentru puzderia (azi/acum, toată lumea scrie, cu cititul stăm mai prost!) celor care dau buzna în zona literarului și a literaturii – deja nu mai știm bine ce se întîmplă cu ea și cum o mai putem defini –, ar fi cea intitulată, simpatic și misterios deopotrivă, Cintezele lui Darwin. O istorie a evoluției în acțiune (Editura ART, 2023, traducere din limba engleză și note de Radu Filip, lucrare pigmentată de fascinante desene, absolut fabuloase fiecare, preluate din Charles Darwin, The Zoology of the Voyage of H.M.S. Beagle..., dar nu numai), semnată de un cunoscut profesor de la Columbia University, unul dintre cei mai importanți autori de nonficțiune din Statele Unite – a primit Premiul Pulitzer pentru nonficțiune în 1995, exact pentru acest volum fascinant cap-coadă –, Jonathan Weiner (n. 1953). Am parcurs toată cartea cu înfrigurare crescîndă și cu emoție greu de ascuns. Un studiu despre aventura unei specii de cinteze, trăind izolate de restul lumii de mii de ani, într-o insulă vulcanică din Arhipelagul Galapagos, undeva în depărtările Oceanului Pacific. Unde a ajuns cunoscutul Charles Darwin ( 1809-1882) cu o ambarcațiune cu pînze, nume intrat în istorie, BEAGLE, în cursul unei expediții în jurul lumii care a durat cinci ani. Așa s-a născut, în 1859, On the Origin of Species și s-au strecurat în lume teoriile legate de evoluție și selecția naturală. Controversele cu Biserica urmau să ia forme dintre cele mai contondente. Dar tot ce au realizat Charles Darwin și, peste un veac, începînd din 1973, soții Peter și Rosemary Grant (ambii născuți în 1936, profi emeriți prin prestigioase instituții americane, care au studiat preț de 40 de ani cintezele din Galapagos – baza lor de cercetare este un mic vulcan nelocuit, unde au venit în fiecare an – și au confirmat cu material biologic ceea ce cercetările anterioare le previzionau) devine o fascinantă poveste. O carte care se citește pe nerăsuflate. Și ne face să plonjăm într-o ireală realitate, în care flora și fauna, universul păsărilor de tot felul – de la sturzi și bufnițe, șoimi, bufnițe, turturel, păsări flamingo, pițigoi și sticleți de care și uitasem – sînt resuscitate în fața uriașei noastre nedumeriri. Asta e lumea în care trăim? Da. Tot ce am învățat în timpul școlii și am uitat apoi după alte decenii de viață revine acum în actualitate. Geografie – cine nu știe de faimoasele insule Galapagos, unde trăiesc uriașele broaște țestoase, dar habar nu aveam de cinteze – 13 specii! –, care au condus la rezultate dintre cele mai spectaculoase după cercetarea lor atentă. O lume în care păsările nu se temeau de oameni pentru că nu le era frică de ele. Istorie – în 1837, se naște arborele evoluției care va intra în coliziune cu preceptele Bisericii. Un detaliu, Darwin, după ce-i moare o copilă, nu mai calcă prin nici o biserică. Să fi fost această dramă personală un incipit pentru viitoarea lui teorie evoluționistă? Oricum am suci lectura, Jonathan Weiner dă dovadă că este un excelent povestitor. Scrie natural și relatează firesc episoade și întîmplări dintre cele mai spectaculoase. Sau banale. Reconstituind prin viața și uriașul efort de cercetare al soților Grant nu doar viața lui Darwin și teoria lui evoluționistă probată cu dovezi concrete din evoluția cintezelor – sînt precum vrăbiile de la noi! –, ci și o panoramă a propriilor noastre limite. Selecția naturală nu s-a încheiat, se schimbă în timp, este un proces continuu, iată ultima dintre cele trei concluzii ale acestei cărți. Prima ar fi că selecția naturală e variabilă. A doua, că evoluția din zilele noastre este foarte rapidă. Nu mai e nevoie de milioane de ani. Cînd Cioran afla într-un muzeu din Paris că nu știu ce fosilă are peste 100 de milioane de ani, se întreba dacă mai are vreun sens să mai scrie ceva."
["post_title"]=>
string(33) "Între ficțiune și nonficțiune"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(29) "intre-fictiune-si-nonfictiune"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 13:54:09"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 10:54:09"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240965"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[22]=>
object(WP_Post)#36583 (24) {
["ID"]=>
int(240971)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-26 14:13:52"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 11:13:52"
["post_content"]=>
string(17302) "În 21 martie 2024, la Ziua Mondială a Poeziei, la Roma (EUNIC), unde am reprezentat România și am citit alături de alți 15 poeți europeni, am cunoscut-o pe poeta ucraineană Oksana Stomina. A fost, cred, un coup de foudre poetic de ambele părți, pornind întîi de toate de la comunicarea noastră umană. Aveam cu mine – îl adusesem în mod intenționat – un poem despre femeile ucrainence silite să aleagă exilul, pe care îl scrisesem chiar la începutul invaziei ruse declanșate în 2022. Le comparam pe ucrainence cu femeile din Troia jefuită și pîrjolită, dar poemul meu nu avea o conotație de înfrîngere, ci una de rezistență, căci speranța mea era și a rămas ca Ucraina să reziste și să nu devină niciodată o Troie. I-am dat Oksanei Stomina acel poem al meu despre troienele ucrainence înainte să înceapă lecturile. Oksana s-a tulburat ca un copil care primește un dar nebănuit, lovitor în inimă.
Oksana Stomina e o femeie cu vîrsta de o jumătate de secol: chipul ei frumos e îmbătrînit prematur de război și de suferință, dar demn și încrezător încă în victoria poporului ei. Privindu-i chipul pe care se găsea parcă toată harta Ucrainei, toate orașele și toți oamenii ei, am avut senzația încă de la început că Oksana e o încarnare exactă a țării ei de acum, a Ucrainei rănite, atacate. Frumusețea ei era melancolică și atinsă de un doliu colectiv conținut de chipul ei ca un cuib expus. Durerea ei era demnă, căci Oksana înțelegea că lumea trăiește și merge mai departe, aici la Roma ori aiurea, și că această lume nu poate fi judecată ori certată. Pur și simplu viața mergea înainte pentru unii, în timp ce pentru alții mergeau războiul, moartea și, desigur, rezistența. Discreția și generozitatea aceasta a Oksanei m-au impresionat: gestul de a lăsa restul lumii să se bucure de ce este al său, în ciuda războiului aspru din Ucraina. Zîmbetul ei era discret, ca un voal, în așa fel încît durerea ei reală să nu fie vizibilă decît pour les connaisseurs. Era multă generozitate în acest zîmbet melancolic, era și un paravan care să o apere de vreo imixtiune dureroasă, aici, în Occident, la Roma, unde ne aflam.
Poemele Oksanei Stomina (pe care le-a recitat știindu-le pe de rost, ca pe o rugăciune) vorbeau tocmai despre război, dar într-o formă întrebătoare, problematizantă și chiar silențioasă (paradoxal), într-o sfioșenie îndurerată. Oksana Stomina este din orașul Mariupol, care, astăzi, e aproape ras de pe fața pămîntului, așa încît poemele ei erau despre clădiri zdrobite și pustiite, despre rugăciuni care nu mai sînt rostite (căci Dumnezeu e certat și uitat fiindcă a lăsat Ucraina să fie prădată). Și despre dragoste, despre cum cel îndurerat (cea îndurerată) nu mai știe dacă mai poate iubi ca înainte de război ori dacă, dimpotrivă, doar acest lucru i-a mai rămas ca energie de viață, să iubească pur și simplu, dar într-un mod sfios, ca un melc în ascunzătoarea lui afectivă.
Cîteva dintre poemele Oksanei erau legate de tema prizonieratului și a celor rămași acasă într-o așteptare pătimitoare, greu de îndurat, în care doar numărătoarea zilelor mai are sens (dacă mai are). În cer (în Paradis) se găsește o întreagă armată a celor pieriți și jeliți de cei de jos, de pe Pămînt. A poseda corpul celui pierit înseamnă a-i face ritualul cuvenit, dar corpurile celor pieriți în război sînt adesea așteptate cu speranța că, poate, nu sînt ale celor dragi, ci ale dragilor altora. Inclusiv acest lucru înseamnă războiul și doliul, felul în care cei care așteaptă speră că moartea a înhățat pe altcineva, nu pe cel drag lor. Speranța că moartea ar putea face confuzii...
Oksana Stomina scrie poezie despre aceste lucruri cu o incizie psihologică suavă aproape, fără durități și bocete violente. Figura unei fetițe orfane care se joacă în timpul războiului și care, în joaca ei, speră să aibă la îndemînă aripile potrivite ca să zboare și să-și viziteze tatăl din cer. Floarea-soarelui, pe pervaz (devenită aproape un instrument temporal, dar mai ales afectiv), care îl așteaptă pe cel dus în război să se întoarcă. Ninsoarea și strălucirea zăpezii, care sînt duale, pe de-o parte, trimit la îndepărtare și moarte, pe de alta, sînt niște semne aproape epifanice ale frumuseții care încă e posibilă pe Pămînt, în ciuda traumelor produse de război. Ochii intenționat închiși ai femeii care îl așteaptă pe cel drag și care astfel derulează pe ecranul său lăuntric amintiri de întreținere a vieții și a iubirii, ca un cufăr prețios cu zestre. Dumnezeu care există strict prin iubirea celor despărțiți de război. Astfel de povești și imagini spun mult mai mult decît o jelanie în ton de tragedie.
Rostirea Oksanei Stomina este impresionantă tocmai prin pudoarea ei tragică, dacă o pot numi astfel. O poetă care nu lovește cu pietre, nu scuipă sînge, ci le face pe toate acestea într-un mod psihologic sfios, discret. Povestea ei este și a multor altora, așa încît trebuie să o spună fără ostentație, fără aroganță ori emfază, cu o sobrietate tandră.
În istoria afectivă dintre noi, cele două poete, a intrat și Mihaela Herbil, colega mea de la Secția de limbă și literatură ucraineană a Literelor clujene, cea care a tradus-o cu dăruire pe Oksana Stomina. Nu a fost o simplă traducere, ci o transpunere asumată a unei mărturii poetice pe care Mihaela Herbil o consideră vocea puternică a victimelor din războiul brutal care se desfășoară actualmente în Ucraina. Îi mulțumesc Mihaelei Herbil atît pentru munca ei de traducătoare, cît și pentru participarea emoțională la acest proiect de prezentare a poeziei Oksanei Stomina.
Magdalena și Bogdan Pelmuș, unul dintre cele mai importante cupluri de artiști din București, expun Corp Comun la Arsmonitor. Programul curatorial al galeriei de artă Arsmonitor continuă cu un nou duo-show dedicat de această dată cuplului de artiști Magdalena și Bogdan Pelmuș. Expoziția Corp Comun va avea vernisajul pe 25 aprilie și va fi accesibilă publicului pînă pe 6 iunie.
Expoziția Corp Comun este a treia expoziție din acest an din programul Galeriei Arsmonitor, după un solo dedicat fotografiilor analog ale artistului Răzvan Neagoe și după expunerea în premieră a picturilor Ioanei Gorzo și Dumitru Gorzo, expoziție care a adus peste 700 de vizitatori în seara vernisajului.
Magdalena și Bogdan Pelmuș se numără printre artiștii de după 2000 care au dezvoltat o serie de practici bazate pe colaborare și organizare artistică, angajînd în discursul lor noile tematici și mediumuri, de la performance, instalație și ready-made, pînă la internet, happening și video. Demersul lor reprezintă o contribuție semnificativă pentru scena artei contemporane românești din ultimii 20 de ani, aceștia distingîndu-se ca un duo emblematic al supraviețuirii într-un spațiu artistic postcomunist, traversat de o tranziție continuă. Au explorat o serie de inițiative și acțiuni cu ajutorul cărora au chestionat marile turnuri sociale, tehnologice și politice de după 2000 și efectele globalizării în Blocul de Est. Începînd cu 2001, au generat diverse formule de auto-organizare artistică și autonomie, precum grupuri artistice, artist run space și diverse proiecte colective, printre acestea enumerînd Sursa Group, Glocal History, Loading Open Lab și Hybrid Manifestation. Alături de cariera lor ca duo artistic, cei doi și-au continuat, totodată, proiectele și expozițiile personale.
Expoziția Corp Comun prezintă o selecție de lucrări recente ale cuplului de artiști Magdalena și Bogdan Pelmuș, care însumează o sinteză de maturitate a demersului lor artistic din ultimii 20 de ani de activitate. Sînt aduse împreună o suită de obiecte și imagini, desen, pictură, ready-made și video, care propun un gest de reflectare și recuperare a fragilității și vulnerabilității corpului uman în prezent.
„Într-un plan simbolic, expoziția Corp Comun chestionează asamblajul paradoxal al corpului uman, reflectînd la ideea de unitate și complementaritate a elementelor opuse care-l constituie: pe de o parte, structura arterială a corpului fizic și, pe de altă parte, expresia dinamică și energia cromatică a corpului psihic. În acest sens, coeziunea antropică este etalată și cercetată cu ajutorul unui șir de obiecte și imagini care fac referire la disecție, la studiul anatomic și, totodată, la indexarea urmelor memoriei și a psihozelor. Rețeaua sangvină și cîmpul psihic, în ciuda diferențelor de conținut și formă, fac corp comun într-o relație de adeziune și complementaritate stranie“ (pasaj din textul curatorial).
Arsmonitor, prima galerie de artă care s-a deschis în Casa Presei Libere, este cea mai nouă galerie din peisajul cultural al Bucureștiului. Este un spațiu dedicat artei și transformării, cît și dialogului dintre artiști, colecționari și iubitori de artă. "
["post_title"]=>
string(59) "Magdalena și Bogdan Pelmuș expun Corp Comun la Arsmonitor"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(57) "magdalena-si-bogdan-pelmus-expun-corp-comun-la-arsmonitor"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 13:49:06"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 10:49:06"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240963"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[24]=>
object(WP_Post)#36581 (24) {
["ID"]=>
int(240881)
["post_author"]=>
string(1) "1"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-22 16:11:21"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-22 13:11:21"
["post_content"]=>
string(15091) "
,,Despre Ploi, Rîuri, Șuvoaie’’ – apel deschis pentru artiști și cercetători emergenți
Răzvan Stoica aduce vioara Stradivarius în colegiile din București, în cadrul proiectului „Un Stradivarius în școli“
Una dintre problemele spinoase la care ar trebui să răspundă osmologia este clasificarea mirosurilor. Numărul mare al moleculelor odorante, efemeritatea și îmbinările infinite ale acestora, dificultatea constantă de a le numi și defini cu precizie, subiectivitatea aprecierii hedoniste (agreabil-dezagreabil) fac din clasificarea mirosurilor un demers aproape imposibil. Spre deosebire de culori și de sunete, care prezintă tipuri primare și universale, mirosurile există într-o devălmășie ce împiedică orice demers riguros de ordonare a lor. De unde și disprețul filozofilor față de acest simț socotit cel mai adesea veriga de legătură cu regnul animal.
Astfel se creează un cerc vicios: lipsa ordinii face imposibilă clasificarea și, deci, un discurs coerent, iar lipsa acestui discurs face imposibilă o educare timpurie a simțului olfactiv, ceea ce duce tocmai la imposibilitatea discursului coerent. Dacă există ore de muzică și de desen în școli, care permit educarea văzului și a auzului, pregătind astfel viitorii artiști, educația olfactivă lipsește cu desăvîrșire din sistemul de învățămînt, rămînînd doar o specializare pentru cei care se pregătesc să devină parfumieri (sau enologi). De aici și paradoxul: simțului olfactiv i se reproșează o inteligență discursivă deficitară tocmai în lipsa unei educații menite să antreneze această inteligență.
Aceste neajunsuri ale simțului mirosului și ale mirosurilor nu au descurajat mințile luminate, iar o primă încercare de clasificare ne vine tocmai din Epoca Luminilor, de la botanistul suedez Carolus Linnaeus (varianta latinizată a numelui Carl von Linné), care, în elanul specific epocii de a ordona totul, s-a încumetat să propună o clasificare a mirosurilor în funcție de calitățile lor, ieșindu-i la număr șapte tipuri, care și ele au la bază împărțirea primară hedonistă (agreabil-dezagreabil): mirosuri aromatice (odores aromatici, camforul, de pildă), balsamice (odores fragrantes, cumarina, de pildă), ambroziace (odores ambrosiaci, moscul sau ambra), aliacee (odores alliacei), caprine (odores hircine), puturoase (odores tetri – de picioare) sau pur și simplu grețoase (odores nausei). Cîtă ordine e aici îi rămîne cititorului să judece.
Visul clasificării va bîntui de atunci gîndurile filozofilor, ale parfumierilor și ale oamenilor de știință. În secolul al XIX-lea (mai exact, în 1870), celebrul parfumier Eugène Rimmel (căruia îi datorăm, printre altele, și rimelul) relua ideea clasificării lui Linnaeus, adoptînd ca principiu faptul că, „la fel cum există culori primare de la care se formează nuanțe intermediare, tot astfel există mirosuri-matrice, care pot servi drept model și cărora le sînt corelate celelalte, fie în stare naturală, fie prin combinare“ (Le Livre des parfums). În lucrarea sa din 1895, dedicată fiziologiei olfacției, olandezul H. Zwaardemaker păstra clasificarea lui Linnaeus, adăugîndu-i alte două clase: mirosurile eterice (odores aetherei, florale) și cele empireumatice (odores empyreumatici, mirosul de ars – cel al creozotului, de exemplu). În 1950, biochimistul John Amoore împărțea mirosurile în funcție de calitatea lor percepută, de structura moleculară și de idiosincraziile olfactive, rezultînd nouă categorii: mirosuri înțepătoare, florale, moscate, pămîntoase, eterice, camforate, mentolate, subtile și putrede.
Dar oare sînt posibile aceste clasificări reducționiste? În cartea sa din 1999, Éloge de l’odorat, specialistul în neuroștiințe senzoriale André Holley își exprima reticența în privința reducerii acestei diversități la prototipuri olfactive: „Notele [olfactive] nu desemnează caracteristici compoziționale independente, așa cum ne-am putea aștepta din perspectiva unei concepții clasice asupra clasificării. Ele confirmă pur și simplu asemănarea dintre un miros și un altul, care, din diverse motive, joacă rolul de referință. A spune despre un miros că are o trăsătură sau o notă de iasomie nu înseamnă altceva decît a recunoaște în acest miros o anumită similitudine cu acela al iasomiei. Și dacă mirosurile de iasomie, mosc, trandafir sau ambră au dobîndit, astfel, un statut de referință, aceasta nu se datorează, desigur, faptului că ele sînt mai fundamentale decît altele, în sensul că ele ar constitui o cărămidă în construcția unui miros compus“.
Mai funcțională este, probabil, ideea de asemănare de familie sugerată de Wittgenstein (dar nu în privința mirosurilor, ci a jocurilor), idee prezentă în celebrele „roți ale mirosurilor“ propuse de parfumierul Paul Jellinek (1949) – rafinată mai apoi de fiul său, J. Stephan Jellinek – și de Michael Edwards (publicată în 1992, însă începută în 1983). Aceasta din urmă este, poate, și cea mai celebră, cunoscînd revizuiri continue și constituind criteriul pentru una dintre cele mai complexe baze de date la îndemîna profesioniștilor (fragrancesoftheworld.com/FragranceWheel). Pe scurt, clasele mari sînt date de notele florale, ambrate, lemnoase și proaspete, împărțite la rîndul lor în subclase care se intersectează.
Ca orice clasificare, și acestea sînt doar niște decupări subiective ale realității, succesul lor fiind dat de rata de predictibilitate a mirosurilor descrise de ele și de consensul în schimbul de informații (de pildă, descrierea mirosurilor). Cîtă vreme sînt un instrument de lucru împărtășit de o comunitate profesională, ele își dovedesc funcționalitatea, dar sînt în permanență susceptibile de a fi revizuite. Și nu doar criteriile științifice pot influența revizuirea, ci și schimbările de mentalitate (political correctness lovește din nou!). Recent, tot mai mulți profesioniști din domeniul parfumeriei au pledat pentru înlocuirea descriptorului „oriental“ cu „ambrat“. Se pare că, pînă la urmă, capricioaselor mirosuri le repugnă orice efort de încremenire în clase sau ierarhii."
["post_title"]=>
string(44) "Olfacționar. Pot fi clasificate mirosurile?"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(41) "olfactionar-pot-fi-clasificate-mirosurile"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 10:32:08"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 07:32:08"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240950"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[26]=>
object(WP_Post)#36579 (24) {
["ID"]=>
int(240972)
["post_author"]=>
string(4) "1736"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-26 14:19:23"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 11:19:23"
["post_content"]=>
string(13417) "
În 2002, în plină forță creativă, Thomas Ostermeier începea seria lui Ibsen: Nora – O casă de păpuși (Berlin), Constructorul Solness (Viena, 2004), Hedda Gabler (Berlin, 2005), John Gabriel Borkman (Berlin, 2008), Strigoii (Amsterdam, 2010). Era, în spatele acestor montări, o lectură îndrăzneață în care contextele de teatralitate și personajele erau replantate în actualitatea timpului nostru. „Misterele sufletuluiˮ pentru care era apreciată dramaturgia norvegianului erau acum surclasate de „grijile financiareˮ, de o concentrare asupra „personajelor supuse unei enorme presiuni economiceˮ și de „aspectul familialˮ, care le leagă de azi, cum zicea regizorul.1 Hituri incontestabile ce au făcut turul marilor festivaluri ale continentului, punerile în scenă mutau piesele lui Henrik Ibsen în vibrația secolului al XXI-lea, fără să le afecteze epicul, remodelînd eroinele, eroii și configurația relațiilor dintre ele. Într-o cronică din The Guardian (februarie 2008), Lyn Gardner scria despre Hedda Gabler de atunci, văzută la Barbican (o versiune filmată pentru televiziune a fost difuzată, cîțiva ani mai tîrziu, pe ARTE și chiar de Schaubühne, în streaming online, în pandemie), că „Ostermeier o transformă într-un copil al erei consumerismului și digitalului, obișnuită să obțină exact ceea ce dorește. Hedda e ca un copil veșnic nemulțumit, deja plictisită de noua ei jucărie și intrînd într-un joc periculos cu alunecosul Brack și cu fostul ei iubit, geniul instabil Eilert Løvborgˮ. Aceeași notă definitorie e păstrată și-n conturarea Heddei în reluarea semnată de Ostermeier la Teatrul Național „I.L. Caragialeˮ București, tipologia „fata popularăˮ, o femeie deprinsă să facă doar ce vrea, în jurul căreia gravitează un roi de admiratori, dintre care, în ciuda pulsiunilor inimii, în cel mai autentic pragmatism, l-a ales pe acela care-i poate asigura, măcar ipotetic, e și viața uneori o ruletă!, confortul material concretizat în călătorii lungi și pereți dispuși în arhitecturi minimaliste, ca indicii ale prosperității. Hedda își face apariția iritată de prezența mătușii mămoase a lui Tesman, domnișoara Juliane Tesman, glacială spre disprețuitoare cu propriul soț, nota de „supărată pe toată lumeaˮ se menține pînă la ultima replică. E răutăcioasă, se comportă astfel încît circumstanțele să se așeze după bunu-i plac, iar cînd e altfel, face gesturi radicale (distruge, la propriu, opera lui Løvborg cu un ciocan, îl îndeamnă la sinucidere etc.)
Spectacolul lui Ostermeier de la TNB e o copie a celui de la Schaubühne, în care, cum zice regizorul asociat Christophe Schletz, personajele sînt la o altă vîrstă. Viziunea regizorală e identică, echipa de realizatori e aceeași, cu excepția costumelor (Ruxandra Bușneag), însă și acestea rămîn în tendințele din versiunea berlineză, sînt constituente de caracterizare a celor ce le îmbracă.
Cîteva cuvinte despre viziunea lui Ostermeier după, iată, 20 de ani, se impun. Regizorul își hrănește ideile cu textul lui Ibsen prin esențializare. Cheia mea de lectură a scriiturii scenice plasează pistolul în epicentrul întregului. Colecția de arme e parte a arsenalului Heddei, mai include frumusețea fizică și strategiile de seducție. Forța aparentă a Heddei originează din jocurile de ademenire, e un troc afectiv. Dintre obiectele scenice, pistolul deține supremația, e trigger-ul suitei de peripeții care sfîrșește tragic. Un tragic diluat, în care atmosfera încărcată, încețoșată emoțional, nordic mocnită, din piesa lui Ibsen, e atenuată în ironie și sarcasm. Sinuciderea ca gest de măreție invocat de fiica generalului se banalizează, împușcătura e, printre altele, aproape nimeni nu o sesizează, la fel, trupul inert al protagonistei, lumea se răsucește, își vede de ale ei. Fundamentarea scenografică este legătura de sugestie cu pistolul, creșterea tensiunilor care armează glonțul final. Rezolvarea pe turnantă provine conceptual din cilindrul revolverului acționat de trăgător. Microuniversul din piesă, în integralitatea lui, e în perpetuă rotire de situații, pivotează în jurul Heddei și al capriciilor sale.
Se recunosc în Hedda cîteva dintre elementele care-l definesc stilistic pe Ostermeier – decorurile animate, eclerajele sofisticate (Erich Schneider, Carsten Sander) în tandem vizual cu videourile (Sebastien Dupouey), muzica (Malte Beckenbach), un potențator acustic al scenicului.
Esențializarea conduce la condensarea serei unde fiica generalului exersează trasul la țintă într-un set de glastre cu crini și trandafiri albi – semne ale nupțialului pe care Hedda le distruge deliberat, înțelegîndu-și eroarea de opțiune, anticipînd ceea ce va urma. Translatarea din textul lui Ibsen în tridimensionalitatea spectacolului e continuată de Ostermeier în același fel subtil și inteligent, pe fiecare secvență. Dincolo de dinamica impusă de scenografia rotativă ca soluție de maximă eficacitate artistică, de rezolvare a multiplicității cadrelor din interiorul casei în care se desfășoară acțiunea, personajele sînt examinate prin pereți din sticlă – nimic nu poate fi ascuns. O oglindă de lățime considerabilă e fixată în unghi ascuțit deasupra, oferindu-le privitorilor o posibilitate suplimentară, imposibilă altfel, privirea de sus. La final, în oglinda asta se reflectă și spectatorii, într-o extensie a micii lumii ficționale către cea mai largă în care sîntem cuprinși și cei de față. Retina e mulțumită! Remarcabilul scenograf a jonglat imaginativ cu perspectivele, mobilizînd volumele scenei, făcîndu-le să lucreze (interior-exterior, sufragerie-birou, față-spate, sus-jos, văzut-ascuns), se aud voci și în afara perimetrului vizibil, extinzînd spațialitatea, modelînd-o incluziv. În 2005, la data premierei berlineze, decorul lui Jan Pappelbaum era impresionant, e și azi, numai că, în cele aproape două decenii trecute, esteticile au evoluat. După primele învîrtiri și proiecții video pe fragmentul de perete opac, cu reflexii generalizate, intersectarea planurilor vizuale, reflectarea luminilor care vin dinspre culise, decorul nu mai are surpriză, se epuizează ca semnificații.
Ostermeier îi face lui Ibsen un upgrade temporal-sociologic. Structurează spectacolul pe dualități (feminin-masculin, iubire-interes, banal-cărturăresc, la modul concret, în cupluri: Hedda-Tesman, Hedda-Løvborg, Hedda-Brack etc.). Iubirea ori aparența ei (mărturisită sau secretă) constituie un jalon de putere, chiar așa desconsiderată cum e de Hedda („Iubirea e un kitsch sentimentalˮ), care prioritizează mercantilul. Cum e zugrăvită feminitatea? Galeria numără femeia care e iubită, care trebuie cucerită prin garantarea unui trai confortabil; cea care stă în umbra domnilor și îi slujesc, „femeia din spatele bărbatului de succesˮ. Sînt, apoi, femei supuse și nesupuse; cele care ajută și altele, care distrug. Maternitatea e și ea polarizată: biologică (procreare) – Hedda e însărcinată; cărturărească (creativă) – doamna Elvstedt e intelectuala care germinează idei.
O linie complementar-obligatorie e portretizarea masculinității. Soțul e caricaturizat, un copil de înălțimea unui adult, agitat, prea slab pentru ambițiile Heddei și o eventuală concurență profesională sau în amor. Brack e genul viclean, care nu ezită să abuzeze, trecînd de la oferta insinuantă la șantajul infailibil. În corespondență cu maternitatea, maniera de percepere a paternității e mutată în mediul cărților, al minții care produce concepte („mi-am pierdut copilulˮ e replica lui Løvborg cu referire la opera nepublicată).
O distribuție pe sprînceană reunește la rampă actori de calibru care au o chimie bună, pentru care repetițiile cu Ostermeier trebuie să fi fost provocatoare. Raluca Aprodu (Hedda Gabler) are abilitatea nuanțelor de adîncime, se metamorfozează cu naturalețe asumată și menține postura de femeie disperată după atenție pînă conștientizează futilitatea propriei existențe și o curmă brutal, într-un gest demonstrativ, care ar trebui să dea o lecție celorlalți, să-i marcheze pînă la traumă. Richard Bovnoczki (Jørgen Tesman) se infantilizează prin atitudini, intervenții, vocalitate, în contrast ușor comic cu Alexandru Potocean (Eilert Løvborg), masculinitatea întruchipată, de la gravele din timbru, ascendentul profesional la poziționarea vizavi de Hedda și de restul anturajului. Crina Semciuc (doamna Elvstedt) e în tonul foarte potrivit al entuziastei timide care, deși perfect capabilă, preferă planul secund. Marius Manole (Brack) își țese cu perfidie pînza de păianjen ce pregătește atacul decisiv. Ana Ciontea (domnișoara Juliane Tesman), deși episodică, e sclipitoare în mătușa ultraprotectivă.
E important ca teatrele românești să se deschidă către marii creatori (regizori în principal, zorii secolului XXI le aparțin încă în ierarhia profesiunilor artistice) europeni ori de pe alte meridiane, după cum regizori români ar trebui să fie mai prezenți în alte culturi teatrale. Mulți producători din România au făcut-o deja, inclusiv TNB, intermediind artiștilor și publicului experiențe estetice cu rezonanță și argumente ale integrării noastre în schimbul de valori internațional. Acum, involuntar, mi-am amintit de Andrei Șerban și de reluarea, imediat după Revoluție, a Trilogiei Antice din anii ’70, de la La MaMa New York, care l-a propulsat la nivel global. Numai că, între timp, au trecut 35 de ani, un interval suficient al recuperării și maturizării. Ne întoarcem, oare, ca-n decorurile rotative ale lui Ostermeier, în buclă, la aceleași practici? În ciuda calităților incontestabile ale acestei Hedda Gabler, am părăsit sala cuprinsă de tristețe, cu mintea la interminabila (incerta?) noastră tranziție.
P.S.: Pentru cei care se așteptau ca articolul meu să se refere mai pregnant la subiectul reluare-remake-copie-reenactment (sau cum vrem/putem s-o denumim) în arta teatrală, îi anunț că îl voi relua într-un eseu ulterior. Am mai scris pe temă, dar merge o… revizitare analitică.
Notă:
„Reading and Staging Ibsen”, în Ibsen studies, vol. X, nr. 2/2010, tradus din limba franceză de Vlad Russo, în Thomas Ostermeier, Teatrul și frica, București, Editura Nemira, 2016, pp. 90-96."
["post_title"]=>
string(17) "Pistoalele Heddei"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(17) "pistoalele-heddei"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 14:19:23"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 11:19:23"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240972"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "0"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
[27]=>
object(WP_Post)#36578 (24) {
["ID"]=>
int(240906)
["post_author"]=>
string(4) "1033"
["post_date"]=>
string(19) "2024-04-23 14:04:20"
["post_date_gmt"]=>
string(19) "2024-04-23 11:04:20"
["post_content"]=>
string(7811) "Jean Lescure a fost cel care a observat că o parte din poezia franceză a lui Benjamin Fondane a rezonat puternic cu cea a lui Max Jacob, în general, şi poate că în mod special chiar şi cu anumite înclinaţii religioase ale acestuia1; ultimul s-a convertit la catolicism în 1909, în timp ce primul, rămas fidel evreităţii sale, l-a urmat mai tîrziu la Paris pe Şestov în ceea ce privea acel subtext filozofic al scrierilor sale, pe care îl va defini ca fiind unul al „gîndirii iudaice” (la pensée juive). Amîndoi se născuseră evrei, la un interval de aproape douăzeci de ani unul de celălalt (Jacob în 1876, Fondane în 1898), unul la capătul de vest al continentului (în Bretagne), celălalt, în Moldova, aflată nu departe de extremitatea estică a Europei. „On a rarement souligné la sympathie profonde qui existe entre l’oeuvre de Benjamin Fondane et celle de Max Jacob”, notează Lescure în Le gouffre et le mur (personal, nu am găsit întra-adevăr nici un alt critic care să fi discutat/ observat acest lucru). În 1927, Fondane l-a menţionat pe Max Jacob, alături de Tristan Tzara, într-un număr al revistei Integral, în care prezentase poezia franceză contemporană. Lescure ne va spune mai tîrziu că Fondane admira în particular volumul lui Jacob, Le Laboratoire central, publicat în 1921, data la care acesta mai era încă la Bucureşti. Poate că versuri precum „C’est ainsi que vêtu d’innocence et d’amour/ J’avançais en traçant mon travail chaque jour/ Priant Dieu et croyant à la beauté des choses/ Mais le rire cruel, les soucies qu’on m’impose/ L’argent et l’opinion, la bêtise d’autrui/ Ont fait de moi le dur bourgeois qui signe ici i-au atras atenţia.
Una din principalele dificultăţi ale editorilor revistei Messages în timpul Ocupaţiei era participarea autorilor „nearieni”. Atît Jacob, cît şi Fondane, amîndoi cetăţeni francezi la acea oră, au fost contactaţi de Lescure, care le-a cerut materiale, dar foarte curînd au început să se întrezărească dificultăţi; a durat un an pînă cînd revista a putut să-şi reînceapă apariţia, şi Fondane a propus de îndată un număr de poeme din ciclul Ulysse, pe care începuse să-l rescrie aproape imediat după ce volumul cu acelaşi titlu fusese publicat, în 1933. Cum după începutul anului 1942, lucrurile începuseră să ia o cotitură înspre rău, chiar şi pentru evreii francezi, o asemenea întreprindere ar fi fost periculoasă în egală măsură atît pentru autor, cît şi pentru editori, odată ce identitatea autorului ar fi fost descoperită de autorităţile de ocupaţie. „Compromisul” a constat în faptul că Fondane a iscălit cu numele său, dar textul publicat a fost nu o colecţie de poeme intitulate Ulysse, ci un text inedit, capitolul de deschidere al volumului despre Baudelaire care va apărea postum, în 1947, cu titlul „Baudelaire şi experienţa abisului”. Pe Max Jacob, Lescure îl va contacta ceva mai tîrziu: „Vers la fin du mois d’août, tandis que nous achevions la composition de notre quatrième cahier 1942, je fus pris d’un grand envie d’aller voir Max Jacob”, scrie acesta în Poésie et Liberté (p. 189). Lescure l-a vizitat pe Max Jacob la Saint-Benoît, unde poetul trăia într-o mănăstire catolică, şi l-a invitat să colaboreze la revista Messages, dar poetul l-a refuzat. Se temea. În noiembrie 1943, cu doar două luni înainte de a fi arestat, îi explica acestuia situaţia sa: „Comme juif il m’est interdit de rien publier. Les pseudonyms sont un jeu pour la police, les letters sont ouvertes et lues par la censure. Mes protecteurs me recommendent avec insistence de ne pas faire parler de moi – de me faire oublier puisque j’ai le bonheur d’échapper à la persecution en ce moment”2. Scrisoarea a fost scrisă la 17 noiembrie; la 28 februarie 1944, Max Jacob va fi arestat şi transferat mai apoi de la Orléans la Drancy, unde va muri de o pneumonie acută în ziua de 5 martie.
Cu un an înainte de a fi fost Max Jacob, îi descria lui Lescure într-o scrisoare miracolul care i se întîmplase în urma unei grave crize legate de vezica urinară. Medicul său l-a trimis să vadă un specialist şi, speriat, poetul s-a rugat cu mare smerenie, vreme de cîteva zile, înainte de vizita medicală. Ca rezultat, scrie Jacob în epistola sa, durerile au dispărut; cel mai surprinzător a fost faptul că, după consult, marele specialist i-a spus că investigaţiile sale nu i-au dezvăluit nimic care să fi putut explica sursa cumplitelor dureri suferite de poet în săptămînile precedente. Întors la mănăstire, acesta i-a povestit medicului care-i recomandase consultul, un bun catolic el însuși, povestea miracolului. Spre stupefacţia lui Jacob, acesta a respins ideea miracolului, explicîndu-i că totul se datora unui fenomen de autosugestie. „Curieux cas de conscience chez un médecin pieux”, remarcă uimit poetul în epistola către Lescure şi adaugă: „il préfère louer la science que louer Dieu”3. Şi mai surprins, Lescure îi va arăta lui Fondane scrisoarea lui Max Jacob; în stil şestovian, acesta îi va răspunde pe scurt că totul se datorează tiraniei impuse de raţionalul hegelian bazat pe concept, pe ideea că realitatea nu poate fi decît doar raţională. Max Jacob a rămas probabil fidel credinţei sale religioase, Benjamin Fondane a continuat să oscileze cîteva luni între aceasta şi credinţa sa în activitatea poetică, nu mai puţin necesară omului decît… Ideea.
Ierusalim, duminică 21 aprilie, 2024
Ca de obicei, viața la Veneția în cele trei zile rezervate de obicei presei și profesioniștilor înainte de deschiderea propriu-zisă către public (care a avut loc, cu cozi imense, de sute de metri, pe cheiurile și podurile de la Giardini, sîmbătă, 20 aprilie 2024) este deosebit de intensă, de comprimată și de haotică – era să spun: de epuizantă, dar nu este adevărat pentru nimeni. Pentru asta ai venit: ca să faci cozi de ore în șir la diverse (tot mai multe!) pavilioane (anul acesta, „canonicelor” mari națiuni foste imperii – SUA, Marea Britanie, Franța, dar mai ales, la această ediție, Germania, probabil cel mai controversabil pavilion, asupra căruia mă voi întoarce – li s-au adăugat cu succes Egiptul, Serbia și Spania, adică unele dintre cele mai bune pavilioane naționale), ca să înghiți artă peste artă, tot ce este mai nou, și să îți stabilești și să discuți cu alții topuri personale, să faci schimb de impresii, de informații, de zvonuri și bîrfe. Viața la Veneția în pre-deschiderea Bienalei este extrem de concentrată – și poate și de asta nu încetăm să venim.
Deocamdată, însă, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: sîmbătă, 20 aprilie, juriul internațional a anunțat premiile celei de-a 60-a ediții a Bienalei de Artă, cel mai rîvnit fiind Leul de Aur. Or, anul acesta, „este pentru prima dată în istorie cînd un artist australian primește această distincție”. Iată anunțul, plus, mai important, discursul de decernare și cel de recepție, amîndouă conținînd cîteva accente interesante:
„Creative Australia este încîntată să anunțe că expoziția lui Archie Moore, Kith and kin {rude și apropiați}, din Pavilionul Australiei, a primit prestigiosul Leu de Aur pentru cea mai bună participare națională la La Biennale de Venezia 2024. Este pentru prima dată în istorie cînd un artist australian primește această distincție.
În Kith and kin, Moore transformă Pavilionul Australiei într-o hartă genealogică în expansiune, care acoperă 65.000 de ani. kith and kin este curatoriată de Ellie Buttrose și comandată de Creative Australia. Lucrarea face legătura între personal și politic. Deși multe dintre poveștile din Kith and kin sînt specifice familiei artistului, ele reflectă narațiuni din întreaga lume. Prin această lentilă, Moore evidențiază strămoșii și umanitatea noastră comună: prin interconectarea dintre oameni, loc și timp.”
Și acum, atenție. Juriul celei de-a 60-a ediții a Expoziției Internaționale de Artă de la Bienala de la Veneția a făcut următoarele comentarii: „În acest pavilion liniștit și plin de impact, Archie Moore a lucrat luni de zile pentru a desena manual cu cretă un arbore genealogic monumental al unei familii din Prima Națiune. Astfel, 65.000 de ani de istorie (atît înregistrată, cît și pierdută) sînt înscriși pe pereții și tavanul întunecați, invitînd privitorii să completeze spațiile goale și să înțeleagă fragilitatea inerentă a acestei arhive îndoliate. Documentele oficiale întocmite de stat plutesc într-un șanț de apă. Rezultat al cercetărilor intense ale lui Moore, aceste documente reflectă ratele ridicate de încarcerare a persoanelor din primele națiuni. Această instalație se remarcă prin estetica sa puternică, lirismul său și invocarea unei pierderi comune a unui trecut ocultă. Cu inventarul său de mii de nume, Moore oferă, de asemenea, o licărire a posibilității de recuperare”.
La primirea acestui premiu, Archie Moore a declarat: „În timp ce apa curge prin canalele din Veneția pînă la lagună, apoi în Marea Adriatică, apoi călătorește în oceane și în restul lumii – învăluind continentul australian – și conectîndu-ne pe toți aici pe Pămînt, sistemele de înrudire aborigene includ toate lucrurile vii din mediul înconjurător într-o rețea mai mare de rudenie, pămîntul însuși putînd fi un îndrumător sau un părinte pentru un copil. Sîntem cu toții una și împărtășim responsabilitatea de a avea grijă de toate ființele vii, acum și în viitor. Sînt foarte recunoscător pentru această distincție; mă simt onorat să fiu recompensat pentru munca grea pe care am depus-o. Le sînt recunoscătoare tuturor celor care au făcut mereu parte din călătoria mea, de la rudele mele pînă la echipa mea din Creative Australia și la toți ceilalți de acasă și cei din laguna Veneția”.
Premiul este perfect meritat: așa cum s-a remarcat, într-o ediție atît de plină de culoare, Leul de Aur a revenit unui pavilion alb-negru, sobru și grav, care îmbină cercetarea, munca-obol, fragilitatea și pedagogia (scriere inversă, „în negativ”, a memoriei pe tabla neagră a actualității care, din nou, amenință întreaga istorie cu ștergerea).
În plus, într-o ediție a afirmării pluralităților tari, Archie Moore duce genealogia pînă la pămînt, reamintind o înțelepciune ancestrală, în loc să pretindă a dovedi proprietatea identitară asupra pămîntului. A deturnat, dacă se poate spune așa, la loc în albie deturnarea suprematiștilor și a naționaliștilor. Asupra restului de impresii de la Bienală, săptămînile următoare.
Foto de Cătălina Flămînzeanu[/caption]
Perioadă a anului de o importanță semnificativă mă regăsește de fiecare dată față în față cu propriile-mi gînduri, iar chemarea către autenticitate și rădăcinile proprii iese la suprafață în pragul sărbătorilor pascale.
Cînd primăvara își întinde aripile sale și lumina Paștelui pătrunde în inima mea, îmi reamintesc că puterea și înțelepciunea se află în credința și încrederea în mine însămi, în valorile mele și în legătura mea cu lumea înconjurătoare. Este o amintire a modului în care fiecare femeie poate fi o forță de schimbare în lume, începînd cu propriul său suflet și propagîndu-se către societatea în care trăiește.
Perioada pascală aduce cu sine nu doar o atmosferă de reculegere și celebrare spirituală, ci și o oportunitate de reîntoarcere către sine și către valorile care ne definesc ca ființe.
În mijlocul agitației vieții moderne, sărbătorile ne invită adesea să ne aducem aminte de esența noastră spirituală și de importanța introspecției. Este un moment în care ne oprim din goana cotidiană și ne reamintim că puterea și înțelepciunea noastră nu vin din exterior, ci din adîncurile inimii noastre. Acesta este un adevăr fundamental: capacitatea de a găsi pacea și liniștea în mijlocul haosului, de a ne întoarce către sursa interioară de putere și încredere.
Fiecare primăvară și fiecare sărbătoare sînt o reamintire a valorilor care mă definesc ca femeie și ca individ. Îmi amintesc că încrederea și credința în mine însămi sînt cele mai puternice arme pe care le am în călătoria mea prin viață. Este o ocazie de a mă reconecta la esența mea spirituală și de a găsi încurajare și inspirație în credința mea.
În același timp, această perioadă îmi reamintește de responsabilitatea mea ca femeie de a fi o forță de schimbare în lume. Începînd cu propriul meu suflet și propagîndu-se către societatea în care trăiesc, pot să aduc o contribuție semnificativă la evoluția și transformarea lumii într-un loc mai bun și mai echitabil pentru toți. Așa cum fiecare dintre noi are o putere interioară unică, tot așa putem fi un catalizator al schimbării și al progresului în societatea noastră.
În final, sărbătorile pascale reprezintă mai mult decît o simplă tradiție religioasă sau culturală. Ele sînt un prilej de reînnoire spirituală și de reconectare la valorile și principiile care ne ghidează către autenticitate și înțelepciune. În mijlocul bucuriei și al recunoștinței pentru viață, ne amintim că puterea și înțelepciunea noastră se află în inimile noastre și că, prin credință și încredere în sine, putem influența în mod pozitiv lumea înconjurătoare.
Cerasela Ciupală-Călin este consilier comunicare/relații publice
În multe țări europene, politicile privind regimul și circulația drogurilor se concentrează pe patru direcții principale: limitarea traficului, descurajarea consumului, abordarea terapeutică a adicției și reducerea riscurilor sociale asociate consumului. România, considerată mult timp doar o țară de tranzit, a devenit, cel puțin de un deceniu, o destinație pentru droguri. Și continuă aceeași politică – chipurile, preventivă – de criminalizare a consumatorilor. Fără nici un rezultat vizibil la nivel de societate, altul decît condamnarea unor bieți utilizatori, adesea foarte tineri, care nu prezintă un pericol social. Și cu efectul – acesta, periculos și durabil – de stigmatizare a consumatorilor care sînt, de multe ori, victime ale traficului.
Cercetări recente indică faptul că în marile orașe românești consumul de droguri este la nivelul celui din metropolele europene – cu o preferință notabilă pentru drogurile de sinteză, mai ieftine și mai ușor de produs din componente care nu sînt interzise explicit. În ultimii ani, autoritățile au observat o creștere a consumului de droguri în special în rîndul tinerilor, canabisul, cocaina, ecstasy și metamfetamina fiind cele mai consumate. În ciuda legilor care interzic posesia, producția și traficul de droguri, aplicarea acestora rămîne o provocare grea pentru autorități: resursele insuficiente și corupția complică eforturile de combatere a traficului și distribuției de droguri. Strategia de a urmări țintele facile funcționează ca un soi de alibi pentru pasivitatea manifestată față de traficanții periculoși. Iar serviciile de tratament și prevenție sînt subfinanțate și subdimensionate în raport cu nevoile. Imposibil, în aceste condiții, să adresezi problema dependenței de droguri în mod coerent la nivel național! Educația și prevenția în școli sînt esențiale pentru a reduce numărul de noi consumatori. Autoritățile par însă incapabile să controleze acest fenomen. Numărul cazurilor severe de dependență și problemele sociale generate sînt în continuă creștere. Legislația rămîne însă depășită și nu reușește să se adapteze din mers la noile realități.
După tutun și alcool, canabisul este cea de-a treia substanță psihoactivă cea mai utilizată la nivel mondial. Politicile costisitoare și ineficiente de interdicție sînt, în multe locuri, tot mai contestate. Numeroase state occidentale au început să-și revizuiască legislația în sensul relaxării sancțiunilor aplicate consumatorilor. Unele țări, precum Canada, au ales să legalizeze nu doar consumul, ci și producția și comerțul. Acolo, legislația prohibitivă a reușit doar în mică măsură să stăvilească consumul, autoritățile estimînd că aproximativ 15% din populație a recurs cel puțin o dată pe an la canabis obținut pe căi ilicite. Aceasta era premisa de la care guvernul lui Justin Trudeau a început, în 2018, procesul de reformă a legislației. Justificarea măsurii poate fi contra-intuitivă, dar e pragmatică: legalizarea canabisului este necesară pentru a promova sănătatea publică, căci permite eradicarea traficului ilicit, controlul calității produselor și ajustarea programelor de prevenție în raport cu nevoile.
Olanda e considerată o țară deschisă în ceea ce privește consumul de canabis, deși cultivarea, comercializarea și deținerea de droguri sînt ilegale. Vînzarea și consumul plantelor sînt doar „tolerate“ în celebrele coffee shops, iar posesia a pînă la 5 g de canabis este dezincriminată. Nici în Spania, consumul personal de canabis nu mai reprezintă o faptă penală. Reglementările tind să varieze de la o municipalitate la alta, dar, în orice caz, măsurile luate împotriva consumatorilor „mici“ rămîn sporadice. Această abordare a adus, printre altele, o destigmatizare a consumului, ceea ce înseamnă că dependenții nu se mai tem acum să se adreseze medicilor sau autorităților pentru a cere ajutor. În Belgia, din 2003, deținerea unei cantități de pînă la 3 g de canabis sau cultivarea unei plante de către persoane majore sînt fapte tolerate de autorități. Malta și Luxemburg au dezincriminat utilizarea recreativă a canabisului în 2021 și, respectiv, 2023. Iar, chiar începînd cu luna aprilie a acestui an, Germania a dezincrimitat posesia (pînă la 5 g) și cultivarea (în folos propriu, pînă la 3 plante) de canabis. În Berlin, posesia de cantități mici și consumul erau oricum tolerate de multă vreme.
În România, care interzice consumul de droguri, dar permite așa-numitele „etnobotanice“, considerate de specialiști mult mai periculoase, dezbaterea despre legalizare e în continuare tabu. Oamenii politici n-au înțeles că legalizarea nu înseamnă liberalizare totală. Dimpotrivă: eliminînd traficul ilicit și aducînd transparență pe „piață“, legalizarea aduce ordinea pe care interdicția n-a reușit niciodată s-o stabilească. Și exact de aici ar trebui să pornească demersurile! Recursul la Codul Penal pentru ceva ce ține, pînă la urmă, de politica de sănătate e nu doar contraproductiv, ci și inuman. De vreme ce dependența de droguri este o boală și consumul de droguri poate produce suferință, statul ar trebui să ajute bolnavii să se însănătoșească sau cel puțin să le aline suferințele, nu să-i urmărească penal. Și, bineînțeles, să prevină consumul în rîndul categoriilor celor mai vulnerabile.
Într-un super-an electoral, e puțin probabil ca aleșii noștri să abordeze frontal chestiunea. Decît, poate, în sens invers – adică instrumentalizînd tocmai chestiunea sănătății publice pentru a se delimita, iresponsabil și populist, de cei care, eventual, ar avea curajul nesăbuit să propună așa ceva."
["post_title"]=>
string(28) "În chestiunea drogurilor…"
["post_excerpt"]=>
string(0) ""
["post_status"]=>
string(7) "publish"
["comment_status"]=>
string(4) "open"
["ping_status"]=>
string(6) "closed"
["post_password"]=>
string(0) ""
["post_name"]=>
string(24) "in-chestiunea-drogurilor"
["to_ping"]=>
string(0) ""
["pinged"]=>
string(0) ""
["post_modified"]=>
string(19) "2024-04-26 14:37:43"
["post_modified_gmt"]=>
string(19) "2024-04-26 11:37:43"
["post_content_filtered"]=>
string(0) ""
["post_parent"]=>
int(0)
["guid"]=>
string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240864"
["menu_order"]=>
int(0)
["post_type"]=>
string(7) "article"
["post_mime_type"]=>
string(0) ""
["comment_count"]=>
string(1) "1"
["filter"]=>
string(3) "raw"
}
["comment_count"]=>
int(0)
["current_comment"]=>
int(-1)
["found_posts"]=>
int(31)
["max_num_pages"]=>
float(1)
["max_num_comment_pages"]=>
int(0)
["is_single"]=>
bool(false)
["is_preview"]=>
bool(false)
["is_page"]=>
bool(false)
["is_archive"]=>
bool(true)
["is_date"]=>
bool(false)
["is_year"]=>
bool(false)
["is_month"]=>
bool(false)
["is_day"]=>
bool(false)
["is_time"]=>
bool(false)
["is_author"]=>
bool(false)
["is_category"]=>
bool(false)
["is_tag"]=>
bool(false)
["is_tax"]=>
bool(true)
["is_search"]=>
bool(false)
["is_feed"]=>
bool(false)
["is_comment_feed"]=>
bool(false)
["is_trackback"]=>
bool(false)
["is_home"]=>
bool(false)
["is_privacy_policy"]=>
bool(false)
["is_404"]=>
bool(false)
["is_embed"]=>
bool(false)
["is_paged"]=>
bool(false)
["is_admin"]=>
bool(false)
["is_attachment"]=>
bool(false)
["is_singular"]=>
bool(false)
["is_robots"]=>
bool(false)
["is_favicon"]=>
bool(false)
["is_posts_page"]=>
bool(false)
["is_post_type_archive"]=>
bool(false)
["query_vars_hash":"WP_Query":private]=>
string(32) "a97aa7d62e2b73b97310fc5c32726aef"
["query_vars_changed":"WP_Query":private]=>
bool(false)
["thumbnails_cached"]=>
bool(false)
["allow_query_attachment_by_filename":protected]=>
bool(false)
["stopwords":"WP_Query":private]=>
NULL
["compat_fields":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(15) "query_vars_hash"
[1]=>
string(18) "query_vars_changed"
}
["compat_methods":"WP_Query":private]=>
array(2) {
[0]=>
string(16) "init_query_flags"
[1]=>
string(15) "parse_tax_query"
}
}
31
